Saxofonist de jazz, psihanalist cu cabinet într-o vreme, Christian Gailly (1943-2013) s-a făcut cunoscut mai ales ca prozator, începând cu anii ’80. „O seară la club”*) a apărut în 2001, în anul următor a luat Premiul Inter. Romanele sale au o scriitură minimalistă, dar provocatoare, cu o structură polifonică. „O seară la club” e un exemplu.
Naratorul e pictor, prieten cu Simon Nardis, eroul. În realitate, a fost mai întâi prieten cu Suzanne şi n-a devenit prieten cu Simon decât după ce aceasta i l-a prezentat, după care a fost mai apropiat de Simon, iar acum povesteşte drama petrecută pentru că e copleşit de remuşcări. Simon Nardis e un inginer specializat în sisteme de încălzit. Ajunge într-o staţiune balneară de pe coasta normandă pentru a repune în funcţiune instalaţiile unei uzine, treaba se prelungeşte, pierde trenul de întoarcere la Paris şi petrece orele de aşteptare într-un club. Unde se cântă jazz. Doar că momentul declanşează acţiunea romanului. Simon a fost jazzman foarte cunoscut, până în urmă cu un deceniu, cu un stil inconfundabil. Jazzul îi adusese însă şi beţiile şi drogurile. În pragul distrugerii, fusese salvat de soţia sa Suzanne, care ajunsese în plină noapte să-l scoată dintr-o cameră de hotel provincial. Zece ani Simon a fost un om obişnuit, departe de tentaţiile pianului şi ale cluburilor. Acum însă se declanşează nebunia, după primele pahare de băutură.
Se aşează, la pianul clubului, într-o pauză.
„Simon a început să cânte. Nu imediat. Aşteptase zece ani şi zece minute. A mai trebuit să aştepte încă vreo câteva minute. Două sau trei, probabil. Cât să-şi învingă tremurul mâinilor.
Trebuie să vă imaginaţi acele mâini, deasupra claviaturii, tremurând, şi pe Simon care, tot la cincisprezece secunde, le ascunde la spate, apoi le arată din nou, le oferă pianului, i le pune la dispoziţie, de parcă i-ar spune: Te-am abandonat, dar, uite, m-am întors.
Să vi-l imaginaţi aşadar pe acel necunoscut în ochii celorlalţi, pe acel pianist uitat până şi de el însuşi, un om singur, aşadar, stând la pian şi nereuşind să cânte. Tremură. Arată ca un nebun sau ca un tip băut mimând scena mută a unui pianist care îşi ia avânt. Totul, nu uitaţi, sub privirile clienţilor din club. Oameni care se întrebau acum cu toţii ce naiba se întâmpla, zicându-şi: Ia uite şi la nebunul ăsta, o fi beat?
Odată stăpânit cât de cât tremurul degetelor, Simon începu, făcând să se audă două sau trei note, foarte scurte, mai scurte decât ar fi vrut, scăpate parcă fără voia lui.
Observaţie: tracul, teama, tremurul degetelor smucesc, tensionează, panichează, îndârjesc, ascut, excită, asmut, accelerează swingul.
Simon avea de gând să cânte drăgălaşa aia de temă pe care tânărul său coleg o interpretase mai devreme, în deschiderea primei reprize a concertului, Letter to Evan. Aceeaşi tonalitate. Tempo mediu.
Neputinţa lui de a se înstăpâni peste toată claviatura, teama lui de a nu se pierde. Nu utiliză decât câteva clape, negre şi albe, de la mijlocul claviaturii. Rămase acolo, parcă apărat de primejdii, cu mâinile aproape suprapuse. Încercă. Începu. Toată lumea asculta.
Introduse tema, o făcu să vină de undeva de departe, prin mici tuşe melodice pe care apoi, treptat, le armoniza, realcătuind acordul notă cu notă, în spaţii de linişte ce răspundeau melodiei abia schiţate. La rândul lui, ritmul se schiţa şi el. Foarte curând, îl cuprinse dorinţa de-a da drumul la swing. Toată lumea asculta.”
Drama e inevitabilă. Simon îşi amână întoarcerea la Paris, se îmbată şi se îndrăgosteşte de o cântăreaţă a clubului, Debbie. Soţia sa pleacă din Paris să-l întâmpine, are un accident de maşină, moare. Se întîmplă invers decât în urmă cu zece ani. Povestea este spusă peste alţi ani, când Debbie a ajuns noua soţie a lui Simon, „un cuplu frumos”.
Un text sentimental, muzical, simplu, dar puternic, o poveste construită aparent superficial, cu un personaj principal inconsecvent, povestea clasică a beţivului dezintoxicat care, după ani de sobrietate, recade în viciu după primele cedări. „Era beat. Deci lucid. Când eşti beat, vezi foarte clar în tine însuţi.” Dar întoarcerea la viciu înseamnă şi întoarcrea la artă. Nu mai conta că fusese un soţ bun, un tată bun, un familist exemplu.
Christian Gailly, autor a cincisprezece romane, a murit la 70 de ani în urma unei infecţii pulmonare. Făcea parte din grupul de autori ai Editurii de Minuit.
*)Christian Gailly – O seară la club, Editura Univers, colecţia Globus. Traducere din limba franceză şi note de Claudiu Constantinescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
