Bănci și Asigurări

Opinie Silviu Cerna, profesor Universitatea de Vest Timişoara: Metamorfozele banilor, cauze şi efecte-Banii electronici

Opinie Silviu Cerna, profesor Universitatea de Vest Timişoara: Metamorfozele banilor, cauze şi efecte-Banii electronici

Autor: Silviu Cerna

27.09.2022, 12:54 276

Banii au  transformat radical economia şi societatea, deoarece au permis schimbul de mărfuri chiar şi între indivizi aflaţi în locuri îndepărtate din punct de vedere geografic. Circulaţia în spaţiu şi timp a bunurilor şi capitalurilor a determinat, la rândul său, specializarea indivizilor care alcătuiesc o anumită comunitate umană şi, deci, creşterea productivităţii muncii şi valorificarea superioară a resurselor. În prezent, banii au intrat într-o nouă perioadă de transformare – era banilor electronici (digitali) –, care ar putea remodela sectorul financiar-bancar, economia şi întreaga societate.

Istoricii sunt de acord că în zorii civilizaţiei a existat o fază de schimb în natură (troc sau trampă), în care omenirea nu a cunoştea banii. În această epocă, o anumită marfă era schimbată direct pe o altă marfă, fără a se recurge la bani: alimentele, de exemplu, erau cedate în mod direct pentru îmbrăcăminte, arme, unelte, mână de lucru necesară pentru defrişarea unui teren sau construirea unei clădiri ş.a.m.d.

Trocul a însemnat un imens progres faţă de etapa anterioară (economia naturală), când fiecare individ trebuia să-şi însuşească cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru producerea tuturor bunurilor de care avea nevoie, fără să reuşească pe deplin, probabil, în nici una din aceste ocupaţii. Iar nivelul intelectual al primilor oameni care au înţeles că îşi pot îmbunătăţi viaţa prin renunţarea la o parte din bunurile proprii în schimbul unei anumite cantităţi de bunuri străine justifică, fără îndoială, atributul de „sapiens” conferit de urmaşi.

Progresul esenţial permis de troc constă în specializarea indivizilor care alcătuiesc o anumită comunitate umană şi, deci, în creşterea productivităţii muncii şi valorificarea superioară a resurselor de care dispune societatea.[1] Cu toate acestea, trocul „pur” funcţionează cu inconveniente atât de mari, încât până la apariţia unui alt mare progres – folosirea banilor –, aplicarea pe scară largă a diviziunii muncii şi specializării a fost practic imposibilă.

 Într-adevăr, trocul implică un cost (de informare şi de tranzacţionare) ridicat, precm şi numeroase dificultăţi provenite din nepotrivirea bunurilor cerute şi oferite de către agenţii economici, care frânează dezvoltarea schimbului şi a producţiei. De aceea, trocul pur nu a existat decât în societăţile închise sau în care numărul indivizilor, ori al bunurilor susceptibile a fi tranzacţionate era limitat. În economiile ceva mai complexe, echilibrarea şi dezvoltarea schimburilor impun găsirea unor soluţii pentru atenuarea acestor inconveniente.

Diminuarea costurilor şi dificultăţilor trocului s-a realizat prin perfecţionarea tehnicilor de tranzacţionare: stabilirea unor locuri şi momente de efectuare a schimburilor, cunoscute cu anticipaţie (târguri, iarmaroace, bâlciuri, oboare, bazaruri, pieţe[2] etc. – de exemplu, cu ocazia marilor sărbători religioase, la schimbarea anotimpurilor etc.); utilizarea unor mărfuri obişnuite (sarea[3], animalele[4], carnea, pieile, blănurile, uleiul de măsline, peştele, scoicile, tutunul, sclavii, arama, fierul, argintul, aurul, diamantele, chihlimbarul etc.) cu rol de intermediar de schimb; crearea unor forme de compensare (clearing); utilizarea unei mărfi speciale cu rol de intermediar de schimb, care, în virtutea acestui fapt, devin „bani”.

În ipoteza că această marfă-intermediar nu este o marfă oarecare, ci una cu anumite caracteristici speciale, care o fac deosebit de aptă pentru a servi ca instrument de schimb, dezvoltarea economiei tinde să privilegieze această funcţie în raport cu oricare alte întrebuinţări anterioare ale acestui bun în producţie sau consum. Altfel spus, această marfă încetează să mai fie o marfă ca oricare alta, deoarece dobândeşte o finalitate economică specifică, ceea ce determină estomparea caracterului său de marfă şi accentuarea caracterului său de bani.[5] În modul acesta, prin utilizarea unui intermediar de schimb specific (aurul, argintul), epoca trocului începe să fie depăşită şi înlocuită treptat cu era economiei băneşti.

Banii au  transformat radical economia şi societatea, deoarece au permis schimbul de mărfuri chiar şi între indivizi aflaţi în locuri îndepărtate din punct de vedere geografic. Circulaţia în spaţiu şi timp a bunurilor şi capitalurilor a determinat apariţia economiei de piaţă, în care viaţa economică se desfăşoară cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane: proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă. Însă, cea mai mare parte a istoriei omenirii, banii au constituit, de asemenea, obiect al lăcomiei, jafurilor, crimelor şi războaielor.

În ordine istorică, banii au avut în mod concret trei forme principale: 1) moneda metalică; 2) moneda de hârtie; şi 3) moneda scripturală. Apariţia şi proliferarea acestor forme de bani se explică prin permanenta încercare de adaptare a omenirii la necesităţile schimbului. Într-o perspectivă evoluţionistă, se poate constata, într-adevăr, o succesiune de forme de bani din ce în ce mai bine adaptate la nevoile comerţului. Şi este profund semnificativ faptul că această evoluţie istorică relevă o tendinţă constantă de dematerializare a banilor. Aceasta nu înseamnă însă că diferite forme de bani nu au fost utilizate adesea în mod simultan.

În prezent, banii au intrat într-o nouă perioadă de transformare – era banilor eectronici (digitali) –, care ar putea remodela sectorul financiar-bancar, economia şi societatea. Aspectul notabil al acestui proces este renunţarea la banii fizici (numerar) şi utilizarea banilor virtuali, chiar şi în ţările în care locuitorii au venituri mici şi medii. De asemenea, se profilează o nouă rundă a competiţiei între banii oficiali şi cei privaţi – atât pe plan intern, cât şi internaţional. În fine, proliferarea tehnologiilor informatice permite numeroase inovaţii, care facilitează accesul unui număr tot mai mare de oameni la serviciile financiare de bază. Există însă şi riscul ca aceste tehnologii să accentueze concentrarea puterii economice şi să permită marilor corporaţii şi guvernelor să intervină şi mai mult în  activitatea financiară şi în viaţa privată a cetăţenilor.

În acest cadru, instituţiile financiare tradiţionale, în special băncile comerciale, se confruntă cu numeroase provocări generate de adoptare noilor tehnologii informatice în modelele lor de afaceri, cum ar fi, de exemplu, băncile online, care pot servi un foarte mare număr de clienţi, platformele de tip web (Prosper), care permit stabilirea de legături directe între creditori şi debitori ş.a.m.d. Aceste noi instituţii şi platforme accentuează concurenţa, stimulează inovarea şi reduc costurile. Persoanele care fac economii au acces la o gamă mai largă de instrumente de economisire, creditare şi asigurare, iar întreprinzătorii mici şi mijlocii pot obţine finanţări şi din alte surse decât cele ale băncilor, care tind să practice condiţii relativ stricte de garantare şi de asigurare a creditelor. De asemenea, plăţile interne şi internaţionale devin mai ieftine şi mai rapide, ceea ce crează numeroase avantaje consumatorilor şi întreprinderilor din ţări diferite.

Stabilitatea financiară

Apariţia criptomonedelor, cum ar fi, de exemplu, bitcoin, a părut că va revoluţiona modul de efectuare a plăţilor. Criptomonedele nu se bazează pe moneda băncii centrale (moneda primară) sau pe moneda creată de intermediari financiari de încredere, cum ar fi băncile comerciale (moneda scripturală), care presupun costuri de tranzacţionare comparativ mai mari. Cu toate acestea, volatilitatea preţurilor criptomonedelor şi constrângerile tehnice inerente acestora limitează volumul tranzacţiilor şi timpul de procesare, reducând eficacitatea folosirii acestor produse informatice ca mijloace de schimb. Formele noi de criptomonede, numite „stablecoins” – dintre care majoritatea, în mod ironic, îşi dobândesc valoarea „stabilă” prin legare de valoarea monedei băncii centrale sau de cursul titlurilor de stat – sunt mai atractive din acest punct de vedere. Ca urmare, tehnologia blockchain, ce stă la baza acestor noi forme criptomonetare, produce mutaţii majore în plan monetar şi financiar, ce vor afecta neîndoios comportamentele indivizilor, corporaţiilor, investitorilor, băncilor centrale şi guvernelor. Garantând proprietatea asupra unor obiecte pur digitale, această tehnologie stimulează apariţia unor noi active digitale, cum ar fi, de exemplu, jetoanele nefungibile (non-fungible token – NTF).

Băncile centrale sunt preocupate de consecinţele financiare, economice şi sociale ale sistemele de plăţi descentralizate (care se află la originea criptomonedelor), deoarece aceste modalităţi de plată au apărut pentru a înlocui numerarul şi sistemele de plăţi tradiţionale, gestionate de instituţiile financiare reglementate. O infrastructură de plăţi aflată în întregime în proprietatea sectorului privat ar putea fi eficientă şi ieftină, însă, în cazul pierderii încrederii – fenomen specific perioadelor de turbulenţe financiare –, unele componente ale sale s-ar putea bloca. Iar fără un sistem de plăţi funcţional, o economie modernă se opreşte.

Ca răspuns la asemenea preocupări, băncile centrale preconizează emiterea de bani digitali proprii: Central Bank Digital Currencies – CBDCs. Motivele lor variază de la extinderea incluziunii financiare (CBDCs permit accesul facil şi gratuit la un sistem de plăţi digitale chiar şi persoanelor care nu cont la bancă) la creşterea eficienţei şi stabilităţii sistemelor de plăţi şi crearea unei opţiuni de plată de ultimă instanţă ca mijloc de siguranţă publică (rol jucat până acum de numerar).

CBDCs au şi alte avantaje. Astfel, este de presupus că această formă de bani va împiedica activităţile ilegale, cum ar fi traficul de droguri, spălarea banilor şi finanţarea terorismului, care se bazează toate pe plăţi în numerar anonime. De asemenea, această formă de monedă ar putea scoate la lumină activitatea economică desfăşurată la negru, ceea ce ar face mai dificilă evaziunea fiscală. În fine, întreprinderile mici şi mijlocii ar beneficia de costuri de tranzacţionare mai reduse şi ar evita problemele şi riscurile create de manipularea fizică a numerarului.

Riscurile CBDCs

CBDCs crează însă şi o serie de riscuri pentru sectorul bancar. Băncile comerciale sunt instituţii vitale pentru procesul de creditare ce face ca o economie modernă să funcţioneze fără dificultăţi sau întreruperi.[6] Însă, dacă populaţia îşi transferă economiile din conturile deschise la băncile obişnuite în portofelele digitale ale băncii centrale, deoarece acestea din urmă, deşi nu aduc dobândă, sunt considerate mai sigure, băncile comerciale nu vor mai avea resurse de creditare. Ca urmare, banca centrală s-ar putea găsi în situţia indezirabilă de a trebui să-şi asume ea creditarea economiei, stabilind care sectoare şi care întreprinderi pot fi creditate. Cu alte cuvinte, băncile centrale din economiile de piaţă ar ajunge în poziţia în care au fost bancile centrale în economiile planificate.[7] În plus, existenţa unui sistem de plăţi de mică valoare la nivelul băncii centrale ar putea împiedica acele inovaţii din sectorul privat ce vizează realizarea unor plăţi electronice mai ieftine şi mai rapide.

Un alt risc major este imixtiunea statului în viaţa privată. Chiar şi cu actualele mijloace de protecţie a confidenţialităţii datelor cu caracter personal, orice bancă centrală va dori să ţină o evidenţă verificabilă a plăţilor pe care le efectuează, pentru a se asigura că banii săi digitali sunt folosiţi exclusiv în activităţi legale. Ca urmare, CBDBs prezintă riscul dispariţiei oricărei urme de anonimitate şi privativitate în activitatea ecomercială. Este adevărat că acest risc poate fi redus prin proiectarea acestei forme de bani cu respectarea prevederilor legale şi ţinând seama de inovaţiile tehnice de ultimă oră în materie de asigurare a confidenţialităţii datelor personale. Însă, în pofida acestei posibilităţi, efectele înlocuirii complete a numerarului cu CBDC rămân puţin cunoscute.

De asemenea, noile tehnologii informatice pot îngreuna îndeplinirea de către banca centrală a principalelor sale obiective: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi, eventual, nivel redus al şomajuluii (cazul băncii centrale a SUA – Federal Reserve System, Fed). În prezent, modificarea de către banca centrală a ratei dobânzii directoare influenţează într-un mod rezonabil şi inteligibil ratele dobânzilor aplicate de băncile comerciale la depozitele atrase şi la creditele acordate clienţilor. Proliferarea platformelor de creditare digitale reduce însă rolul băncilor comerciale în procesul de intermediere financiară. Ca urmare, devine neclar dacă acest mecanism de transmisie a politicii monetare va mai funcţiona sau nu.[8]

Concurenţa între monede

CBDCs sunt pe cale să modifice principalele funcţii ale monedei emise de către banca centrală (monedă primară): mijloc de schimb, mijloc de plată şi mijloc de păstrare a valorii.

În istoria monetară, au existat perioade în care monedele private au concurat unele cu altele şi cu monedele emise de guverne (monede fiduciare, fiat money).[9] În secolul al XIX-lea, s-a produs însă o mutaţie importantă, şi anume emisiunea bancnotelor, care, la început, era făcută de toate băncile, a fost încredinţată exclusiv băncii centrale, care, din această cauză, a fost numită şi „bancă de emisiune”. Totodată, statul a conferit bancnotelor curs legal, iar emisiunea acestora a fost foarte strict reglementată, stabilizându-se treptat la raportul 1/3 (aur/bilete).

Înzestrarea bancnotelor cu curs legal a făcut ca acceptarea lor de către agenţii economici să devină obligatorie, la fel ca în cazul monedelor metalice (aur, argint). Deşi, în epocă, aceste bilete de bancă erau în continuare convertibile în aur, ele puteau fi numite, pe bună dreptate, „monedă fiduciară”, deoarece valoarea lor depindea mai mult de încrederea pe care deţinătorii lor o acordau emitentului, decât de cantitatea de metal pe care o reprezentau

Bancnotele convertibile în aur (argint) s-au folosit, în general, până la izbucnirea Primului Război Mondial. În acea perioadă, monezile din aur şi argint au continuat să fie forma principală de monedă, însă bancnotele se utilizau, de asemenea, pe scară largă, din cauza comodităţii lor, încrederii inspirate de instituţia emitentă şi rarităţii monedei metalice. Din acest din urmă punct de vedere, este absolut raţional, de exemplu, a avea o formă de bani a căror cantitate să poată fi augmentată pe măsura creşterii volumului tranzacţiilor.

Bancnotele neconvertibile au apărut din cauza pierderii, din varii motive, a încrederii deţinătorilor, ceea a dus la cereri masive de convertire a acestora în aur (argint). Or, având în vedere că valoarea totală a bancnotelor existente în circulaţie depăşea frecvent valoarea stocului de aur al băncii de emisiune, a apărut pericolul falimentului acesteia din urmă. În asemenea situaţii, statul a intervenit adesea, decretând cursul forţat al bancnotelor şi, deci, degrevând banca centrală de obligaţia de a le converti în aur (argint).

În prezent, toate statele (în măsura în care mai au monedă proprie, în sensul că nu participă la o uniune monetară (de exemplu, Uniunea Economică şi Monetară Europeană – UEM), emit doar bancnote neconvertibile. Detaşată de metalul preţios, această monedă de hârtie este numită de unii autori „hârtie-monedă.

În planul principiilor, această evoluţie a dus la abandonarea de către doctrină şi practică a tezei că biletul de bancă este un simplu înlocuitor în circulaţie al aurului. Natura sa monetară proprie este în prezent unanim recunoscută, bancnotele fiind emise de către băncile centrale în funcţie de cerea de credite şi de situaţia economiei.

Apariţia diverselor forme de bani electronici şi tehnologia pe care se bazează aceştia fac posibilă separea funcţiilor definitorii ale banilor şi declanşează o nouă competiţie între diverse tipuri de monede fiduciare.

În ţările în care bancile centrale emit bani digitali (Nigeria, Jamaica, Bahamas etc.), moneda primară pare să-şi menţină importanţa în două din cele trei funcţii definitorii ale banilor: mijloc de schimb şi mijloc de păstrare a averii (rezervă de valoare). Cu toate acestea, prin prisma funcţiei de mijloc de schimb, sistemele de plăţi private devin din ce în ce mai importante, intensificând, în această ipostază, concurenţa dintre diverse forme de monede private şi banii băncii centrale. De aceea, este de presupus că dacă forţele pieţei vor fi lăsate să acţioneze, unii emitenţi de monede digitale şi unii furnizori de tehnologii de transfer electronic de fonduri vor deveni, probabil, dominanţi. Iar unele fenomene de acest gen ar putea modifica caracteristicile banilor: forme, modalităţi de emisiune, rol economic etc.

Fluxurile băneşti internaţionale

Noile forme de bani şi noile modalităţi de plată remodelează, de asemenea, fluxurile de capital internaţionale, cursurile de schimb dintre diverse monede naţionale şi structura sistemului monetar internaţional. Unele dintre aceste facilităţi prezintă avantaje certe pentru întreprinderi şi populaţie, însă altele dau naştere la noi provocări.

Astfel, este de presupus că tranzacţiile financiare internaţionale vor deveni mai rapide, mai ieftine şi mai transparente. Aceste posibilităţi crează numeroase avantaje investitorilor, care urmăresc să-şi diversifice portofoliul de titluri, firmelor, care doresc să-şi plaseze fondurile pe pieţele de capital internaţionale, emigranţilor, care trimit bani în ţările lor de origine ş.a.m.d. De asemenea, este neîndoios că plăţile transfrontaliere mai rapide şi mai sigure stimulează schimburile comerciale internaţionale, ceea ce favorizează îndeosebi ţările cu economie de piaţă emergentă, care obţin o mare parte din venitul lor naţional prin export.

Apariţia unor noi modalităţi de efectuare a plăţilor uşurează însă nu doar comerţul internaţional, ci şi activităţile ilicite, dând naştere unor noi provocări pentru guverne şi autorităţile de reglementare. De asemenea, noile tehnici de plată diminuează posibilităţile statului de a controla intările şi ieşirile de capital legale, care depăşesc însă anumite limite prevăzute în legislaţia ţărilor care practică diverse forme de control al mişcărilor de capital. Acest fapt crează probleme îndeosebi ţărilor cu economie de piaţă emergentă, care suferă periodic crize economice cauzate de ieşirile mari şi bruşte de capital străin. Cu alte cuvinte, economiile emergente sunt cele mai vulnerabile faţă de deciziile de politică monetară ale principalelor bănci centrale ale lumii, care pot declanşa ieşiri de capital din ţările respective.

CBDCs şi dispariţia barierelor tehnice în calea mişcărilor de capital internaţionale nu vor determina singure reconfigurarea sistemului monetar internaţional sau modificarea raporturilor de forţe între principalele monede ale lumii. Costul preschimbării directe a monedelor ţărilor cu economie de piaţă emergentă este în scădere, iar în Europa a fost creată o uniune monetară la care participă 17 state, ceea ce atenuează necesitatea unor „monede-vehicol”, precum dolarul şi euro. Însă, principalele monede de rezervă ale lumii, în special dolarul, par să-şi menţină rolul dominant în funcţia de mijloc de păstrare a valorii (rezervă de valoare), deoarece această dominanţă se bazează nu doar pe talia economiei şi dezvoltarea pieţei financiare a ţărilor emitente a „monedelor de rezervă”, ci şi pe armătura lor instituţională, care este esenţială pentru menţinerea încrederii investitorilor. Cu alte cuvinte, tehnologia nu înlocuieşte independenţa băncii centrale şi statul de drept.

În mod asemănător, CBDCs luate ca atare nu rezolvă problemele pe care le crează pierderea credibilităţii băncii centrale sau lipsa de disciplină a politicii fiscale a guvernului, care afectează ambele valoarea monedei naţionale. Astfel, în cazul în care guvernul înregistrează deficite bugetare mari, este de presupus că banca centrală va fi nevoită mai devreme sau mai târziu să creeze o cantitate de monedă primară mai mare pentru a finanţa aceste deficite, ceea ce alimentează inflaţia şi erodează puterea de cumpărare banilor băncii centrale – efectivi sau digitali. Cu alte cuvinte, banii băncii centrale sunt la fel de tari şi de credibili ca instituţia emitentă, nici mai mult şi nici mai puţin.

Rolul guvernului

În următorii ani, băncile centrale şi guvernele din întreaga lume se vor confrunta, probabil, cu o dilemă majoră: fie rezistă tentaţiei de a asimila noile tehnologii, asistând pasiv la inovaţiile sectorului privat, fie încearcă să profite de eficienţa ridicată a acestor noi tehnici de plată. Apariţia criptomonedelor şi perspectiva introducerii CBDCs ridică şi o altă problemă inconturnabilă, şi anume aceea a rolului ce revine statului pe piaţa financiară. Dilema este între, pe de o parte, intervenţia autorităţilor într-un domeniu aflat până acum în cea mai mare parte în sarcina sectorului privat, iar pe de altă parte, încercarea de a compensa insuficienţele pieţei, în special numărul mare de persoane nebancarizate sau insuficient bancarizate din economiile în curs de dezvoltare şi chiar din economiile avansate, precum cea americană.

După cum arată evoluţiile recente de pe piaţa criptomonedelor, reglementarea acestei pieţe este esenţială pentru menţinerea integrităţii sistemelor de plăţi şi a pieţelor financiare, asigurarea protecţiei investitorilor şi promovarea stabilităţii financiare. Cu toate acestea, având în vedere cererea mare de servicii de plăţi eficiente – de mică şi mare valoare, interne şi transfrontaliere –, inovaţiile sectorului privat sunt susceptibile să aducă beneficii semnificative populaţiei şi întreprinderilor. În acest cadru, principala provocare pentru băncile centrale şi autorităţile de reglementare financiară este găsirea unui echilibru între, pe de o parte, inovarea financiară, iar pe de altă parte, necesitatea de a atenua riscurile cu care se confruntă investitorii mai puţin informaţi şi stabilitatea generală.

Noile tehnologii financiare permit accesul categoriilor de populaţie mai sărace la o gamă largă de produse şi servicii financiare şi, deci, democratizarea activităţii financiare. Cu toate acestea, inovaţiile tehnologice din domeniul financiar, chiar şi cele care permit o intermediere financiară mai eficientă, pot duce la creşterea inegalităţii veniturilor şi averilor.

Astfel, avantajele inovaţiilor din domeniul tehnologiilor financiare pot servi în primul rând bogaţilor, care le folosesc pentru creşterea randamentelor plasamentelor lor financiare, diversificarea riscurilor şi capturarea instituţiilor financiare existente. Mai mult, deoarece indivizii aflaţi la periferia vieţii economice au acces limitat la digitalizare şi sunt, de regulă, slab alfabetizaţi financiar, schimbările amintite pot să-i ispitească să se anagajeze în investiţii al căror risc nu-l cunosc sau nu-l pot suporta. Astfel, implicaţiile asupra distribuirii veniturilor şi averilor în societate – care, în unele ţări, a devenit, în ultimul timp, brusc inegalitară, alimentând tensiunile politice şi sociale – sunt departe de a fi evidente.

Un alt efect important este accentuarea stratificării la nivel naţional şi internaţional. Băncile centrale şi monedele economiilor de talie mică sau cu instituţii slabe ar putea fi eliminate, deoarece puterea economică şi financiară tinde să se concentreze în economiile mari şi cu instituţii stabile şi funcţionale. De asemenea, marile corporaţii pot dobândi şi mai multă putere prin controlul atât al comerţului, cât şi al finanţelor.

Cu toate acestea, chiar şi într-o lume în care finanţarea este descentralizată ca urmare a folosirii tehnologiei inovative de tip blockchain, statelor le revine în continuare un rol important în asigurarea respectării drepturilor de proprietate şi contractuale, protecţia investitorilor şi asigurarea stabilităţii financiare. La urma urmelor, chiar şi produsele financiare inovative, precum criptomonedele, funcţionează mai bine în cazul în care se bazează pe încrederea provenită din supervizarea şi supravegherea statului de drept. Guvernele trebuie, deci, să facă în aşa fel încât reglementările şi acţiunile lor să promoveze concurenţa loială mai degrabă decât să favorizeze operatorii actuali sau să permită marilor corporaţii să-şi elimine rivalii mai mici.

Centralizare sau fragmentare

Este de aşteptat că inovaţiile financiare vor genera riscuri noi şi necunosute, mai ales dacă participanţii la piaţă şi reglementatorii au încredere excesivă în tehnologie. Descentralizarea şi corolarul său – fragmentarea – pot acţiona în mod contradictoriu. Pe de o parte, aceste procese pot contribui la întărirea stabilităţii financiare prin reducerea numărului punctelor critice din sistem (Single Point of Failure – SPOF), reducerea redudanţei şi creşterea rezilienţei. Pe de altă parte, deşi sistemele fragmentate pot funcţiona normal în perioade normale din punct de vedere economic, încrederea în acestea se poate dovedi fragilă în vremuri tulburi şi de criză. Astfel, în cazul în care sistemul financiar-bancar este dominat de mecanisme de finanţare şi decontare descentralizate, nesusţinute direct de către banca centrală (precum băncile comerciale), ori de către alte agenţii guvernamentale, încrederea dispare rapid. Ca urmare, descentralizarea poate fi eficientă în perioade normale, dar nefastă în timpul crizelor.

În fine, sunt posibile schimbări importante în planul structurilor economico-sociale. Înlocuirea numerarului cu sisteme de plăţi digitale ar putea elimina orice urmă de confidenţialitate în activitatea comercială. Bitcoin şi celelalte criptomonede au fost create pentru a asigura anonimitatea şi a elimina dependenţa comerţului de guverne şi marile instituţii financiare. Totuşi, aceste produse informatice determină schimbări care ar putea să compromită confidenţialitatea. Să sperăm însă că societăţile democratice vor lupta să ţină sub control puterea guvernelor, deoarece consideră că libertatea individuală este o valoare mai mare decât eficienţa economică.

[1]-Ideea că specializarea duce la creşterea productivităţii muncii a fost ilustrată încă de Adam Smith prin celebrul său exemplu al fabricării acelor. Într-adevăr, un singur om poate produce într-o zi cel mult câteva zeci de ace, în timp ce un mic grup de oameni, subdivizat funcţional, astfel încât fiecare să efectueze o operaţie simplă, poate produce câteva mii de bucăţi pe zi. Trebuie însă adăugat că Smith era conştient că avantajele diviziunii muncii şi specializării sunt limitate de posibilitatea vânzării produselor obţinute, adică de mărimea pieţei bunurilor respective. Căci, dacă nu poţi vinde ceea ce ai produs, cu alte cuvinte, dacă bunurile tale nu interesează pe nimeni, faptul că produci mai mult nu îţi aduce nici un folos. Acest adevăr fundamental a fost adesea uitat de către mulţi economişti şi planificatori de mai târziu.

[2]-În sensul comun de loc special amenajat, unde se face comerţ cu mărfuri.

[3]-Faptul că sarea a jucat odată un asemenea rol este dovedit de cuvântul „salariu”, care provine de la „sal, is”=sare (lat.), cu care erau plătiţi soldaţii romani. De aici, numeroasele expresii cu sens economic în care apare cuvântul: sarea pămânului = ceea ce este mai de preţ, mai valoros; “marea cu sarea sau “sarea şi marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat; a primi pe cineva (sau a ieşi înaintea cuiva) cu pâine şi sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste; “a nu avea (nici )sare de mămăligă= a fi foarte sărac; etc.

[4]-În civilizaţiile pastorale, cum ar fi, de exemplu, cele din bazinul mediteranean, rolul de marfă-bani a fost îndeplinit de animale (pecus – lat.), de unde cuvântul „pecunia” (bani) şi adjectivul „pecuniar” din română modernă. Faptul că animalele au avut odinioară rolul de bani, fiind identificate cu bogăţia în general, este relevat şi de cuvântul „capital”, care provine de la „caput, capitalis, e”=capete de vite (lat.).

[5]-Dintre toate mărfurile, metalele zise „nobile” – aurul şi argintul – au o serie de proprietăţi excepţionale, care le fac extrem de potrivite pentru a juca rolul de mijloc de schimb. Astfel, aceste metale sunt dorite de aproape toţi oamenii pentru confecţionarea de podoabe; sunt relativ rare şi, deci, au valoare mare într-un volum mic; sunt inalterabile, căci nu se oxidează în contact cu aerul: ca urmare, pot fi păstrate un timp îndelungat, fără a-şi modifica greutatea (valoarea); sunt divizibile în orice proporţie, fără a-şi pierde din valoare: un lingou de aur (argint) de 1 kg valorează de exact cât patru lingouri de 250 g; etc.

[6]-S. Cerna, Băncile în economie, Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2017, Issue 2, p. 46-52, http://www.rrdp.ro/articole-revista/917; Băncile: ''fabrici'' de monedă, nu de capital, Ziarul Financiar, 25.10.2016, http://www.zf.ro/opinii/bancile-fabrici-de-moneda-nu-de-capital-1585958.  

[7]-De exemplu, în perioada 1947-1991, Banca Naţională a României (numită în epocă „Banca Republicii Populare Române. Bancă de Stat”, iar apoi „Banca Naţională a Republicii Socialiste România”) păstra disponibilităţile băneşti ale întreprinderilor şi instituţiilor, efectua decontările fără numerar, acorda credite pentru finanţarea activităţilor economice etc. Planul de creditare general era întocmit de Banca Naţională în conformitate cu indicaţiile conducerii partidului comunist şi aprobat de guvern,.

[8]-S. Cerna Moneda electronică şi politica monetară, Revista Română de Drept al Afacerilor, Bucureşti, nr. 1/2022, p. 77-89; Moneda digitală şi politica monetară - evoluţie sau revoluţie?, https://www.zf.ro/opinii/silviu-cerna-fost-membru-in-consiliul-de-administratie-al-bnr-moneda-20528755

[9]-Fiducio, ere=încredere (lat.).

Silviu Cerna este profesor la Universitatea de Vest Timişoara şi a fost membru în Consiliul de Administraţie al BNR

 
AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
Azi:
Diferență:
Ieri: 4.9126
Azi:
Diferență:
Ieri: 4.6804
Azi:
Diferență:
Ieri: 5.6911
Azi:
Diferență:
Ieri: 4.9667