Economistul Paul Krugman, laureat al premiului Nobel, face într-un articol publicat în The New York Times o comparaţie între Europa lovită de criză din prezent şi cea a anilor ’30 şi arată că ataşamentul faţă de politicile de austeritate face ca Europa să-şi revină mult mai greu decât a făcut-o din Marea Depresiune, cea mai severă criză economică a secolului trecut.
Nu i-am dat prea multă atenţie preşedintelui Franţei François Hollande după ce a fost clar că nu are de gând să abandoneze politica europeană distructivă centrată pe măsuri de austeritate. De data aceasta însă, preşedintele a făcut un lucru cu adevărat scandalos, scrie Krugman.
Nu mă refer, desigur, la presupusa lui relaţie amoroasă cu o actriţă, care, chiar dacă ar fi adevărată, nu este nici surprinzătoare (doar suntem în Franţa), nici deranjantă. Nu, ceea ce şochează este adoptarea de către Hollande a mult blamatei doctrine economice de dreapta, ceea ce ne arată că dificultăţile economice cu care Europa încă se confruntă nu pot fi puse doar pe seama ideilor proaste ale dreptei. Da, conservatorii lipsiţi de compasiune şi înţepeniţi în ideile lor au trasat politica, dar au fost sprijiniţi şi giraţi de politicienii confuzi şi lipsiţi de coloană vertebrală ai stângii moderate.
În acest moment, Europa pare că îşi revine după recesiune, iar economia ei dă semnele unei creşteri uşoare. Însă această revenire palidă vine după ani întregi de rezultate dezastruoase.
Cât de dezastuoase? Să vedem: Deja în 1936, şapte ani de la izbucnirea Marii depresiuni economice, o parte considerabilă a Europei creştea rapid, iar PIB-ul per capita începea din nou să stabilească recorduri. Astăzi în Europa PIB-ul real per capita este mult sub vârful atins în 2007, şi creşte lent în cele mai fericite cazuri.
A o duce mai prost decât în timpul Marii depresiuni e o realizare remarcabilă. Cum au izbândit europenii atunci? În anii ă30, mare parte a ţărilor europene au abandonat conformismul economic. Acestea au renunţat la sistemul monetar cu etalonul aur, nu s-au mai străduit să-şi echilibreze bugetele, iar unele dintre ele au început un amplu proces de dezvoltare militară, al cărui efect a fost stimularea economică. Rezultatul a fost revenirea puternică începând cu 1933.
Europa modernă este din punct de vedere moral, politic şi uman un loc mult mai bun. Angajamentele comune de respectare a principiilor democraţiei au asigurat pacea durabilă, plasa de siguranţă socială a redus impactul şomajului ridicat, iar acţiunea coordonată a ţinut în frâu pericolul colapsului financiar. Din păcate, reuşita Europei de a evita dezastrul a avut ca efect secundar ataşamentul faţă de politicile conformiste. Niciuna din statele membre ale zonei euro nu a renunţat la moneda unică europeană, deşi euro este o cămaşă monetară de forţă. Nemaifiind nevoie de creşterea cheltuielilor militare, statele europene nu au abandonat austeritatea fiscală. Toate acţionează cu prudenţă şi fac ceea cea se presupune a fi corect. Iar căderea continuă.
În acest peisaj deprimat şi deprimant, Franţa nu este chiar cel mai slab jucător. Într-adevăr, se târăşte în urma Germaniei, pe care au ajutat-o exporturile formidabile, dar rezultatele Franţei au fost mai bune decât cele ale multor state europene. Şi nu mă refer doar la ţările afectate de criza datoriilor. Creşterea economică a Franţei a depăşit-o pe cea a unor stâlpi ai conformismului economic precum Finlanda şi Olanda.
Ultimele date arată într-adevăr că Franţa nu a contribuit la avansul recent al economiei europene. Mulţi observatori, inclusiv Fondul Monetar Internaţional, pun performanţa slabă a Franţei mai ales pe seama politicilor de austeritate. Acum însă, preşedintele Hollande vorbeşte fără ezitare despre planurile lui de a schimba cursul Franţei, şi se simte în asta disperarea.
În contextul prezentării planului său de a diminua taxele pe forţa de muncă plătite de companii şi de a tăia cheltuielile publice pentru a acoperi această reducere, Hollande a declarat: „Trebuie să luăm măsuri în privinţa ofertei“, adăugând că „oferta creează cererea“. Este o replică aproape fidelă a sofismului deja demascat, cunoscut drept legea lui Say – care pretinde că nu este posibilă reducerea generală a cererii pentru că populaţia trebuie să-şi cheltuiască banii pe ceva. Afirmaţia este falsă şi situaţia actuală o dovedeşte. Realitatea arată că Franţa are o abundenţă de resurse de producţie, atât forţă de muncă cât şi capital, care stau în aşteptare pentru că cererea este mică. Dovadă inflaţia care scade rapid. Franţa, ca de altfel întreaga Europă, se apropie periculos de mult de capcana deflaţionistă de tip japonez.
Ce să însemne faptul că preşedintele Hollande a îmbrăţişat tocmai acum strategiile dreptei?
Aşa cum am spus, este un semn al eşecului politicilor de centru-stânga europene. Timp de patru ani, Europa a fost în febra austerităţii, cu rezultate în mare parte dezastruoase. Schimbarea strategiei lui Hollande vrea să transmită că modestul avans economic actual este un triumf al măsurilor de austeritate. Având în vedere problemele cauzate de politicile de austeritate, te-ai fi aşteptat ca politicienii de centru-stânga să ceară cu vehemenţă o schimbare a strategiei. Totuşi, peste tot în Europa, formaţiunile de centru-stânga au fost, în cel mai fericit caz (exemplu, Marea Britanie) foarte puţin critice la adresa acestor măsuri, şi cel mai adesea s-au făcut mici şi au plecat capul cu obedienţă.
Când Hollande a devenit preşedintele economiei numărul doi din zona euro, mulţi au sperat că va lua atitudine. În schimb, el a căzut pradă aceleiaşi atitudini obediente, care acum s-a transformat în colaps intelectual. Iar cea de-a doua depresiune a Europei continuă.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 21.01.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
