Japonia avea sa incline steagul rapusa de criza? Din nici o analiza serioasa nu se desprindeau date care sa conduca la o astfel de concluzie. Mai degraba unii analisti au confundat dorintele lor cu realitatile nipone.
Sa presupunem, totusi, ca scenariul ar fi fost bun. Si ca pentru economia japoneza ar fi fost inceputul sfarsitului in anii '90. Cine ar fi avut de castigat? E limpede: nimeni! Nici chiar concurentii Japoniei. Dimpotriva, pierderea ar fi fost generala.
Viata pe pamant ar fi fost mai anosta daca Japonia ar fi iesit din cursa. Si asta n-ar fi fost drama cea mai mare. Japonia ar fi tras dupa ea, inapoi, o mare parte a lumii. Economia mondiala ar fi fost cuprinsa de o criza grava. Imaginati-va economia mondiala fara presiunea japoneza. O relaxare generalizata s-ar fi facut imediat simtita pe multe piete. America, Germania, alte tari dezvoltate ar fi scapat de cosmarul de a-si proiecta strategiile cu ochii pe calitatea produselor japoneze, de multi ani intr-o amenintatoare expansiune. Dar fara batalia cu japonezii, pentru productivitate, preturi competitive, consumuri reduse de materii prime si resurse energetice, produse tot mai bune, stacheta tehnologica ar fi coborat treptat. Slabite din chingile competitiei cu firmele japoneze, companiile occidentale n-ar mai fi fost impinse la eforturi disperate de rationalizare si modernizare.
Ce ar fi urmat? Productivitate scazuta, mai putina competitivitate, declinul competitiei. Pe scurt, un recul pe toate pietele internationale. Iar declinul competitiei ar fi adus declinul bunastarii: mai putine credite pentru case, mai putine credite de consum, mai multa saracie.
Dar putea fi reala o astfel de alternativa - reculul japonez? Desigur, nu. Resursele Japoniei erau imense. Si sunt imense. Resursele din creierele oamenilor, in primul rand.
La inceputul anului 2006, Comisia Europeana a publicat un interesant top. De fapt, un studiu concentrat privind clasamentul inventivitatii. Fireste ca Uniunea Europeana, care prin Agenda Lisabona si-a propus sa devina principala forta economica mondiala pana in 2010, este preocupata cu deosebire de cresterea capacitatii de inovatie. Obiectiv imposibil de atins fara o necrutatoare competitie. Demn de remarcat este faptul ca, trecand la tratarea acestei teme de stringenta actualitate, Comisia Europeana a evitat o analiza calduta si, prin urmare, nu s-a rezumat la compararea in exclusivitate a unor date de pe cuprinsul batranului continent. Dimpotriva, analizand lucrurile in spirit competitiv, a relevat si pozitiile marilor ei parteneri de joc: in primul rand Japonia si apoi Statele Unite. Japonia obtinand, in topul inovatiei, rezultate mai bune decat americanii. Nu stiu daca, in 2010, Uniunea Europeana o va lua inaintea celor doi colosi. Dar stiu ca lumea toata va castiga datorita intrecerii dure intre Uniunea Europeana, Statele Unite si Japonia.
Asa ca, departe de a fi parasit arena, cum i s-a prezis, Japonia a ramas in cursa. Acum e randul Americii. Va inclina steagul?
Rasfoiesc una din cartile de referinta scrise in cea de-a doua jumatate a secolului XX: "Sfidarea mondiala" de J-J.S. Schreiber. Un amplu capitol se refera la socul informational. In epoca postbelica, acest soc a scos Japonia din starea sa de insingurare in lume si i-a hotarat soarta. Pentru ca apoi s-o atraga dupa sine pe cea a universului.
Povestea lui Schreiber este palpitanta. Japonezii au atacat, la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, singura tinta ce le putea fi fatala: America, la Pearl Harbour. Pentru ca erau prost informati si judecasera prost.
In cadrul clanurilor conducatoare izbucnise o acerba lupta intre primul ministru de atunci, generalul de infanterie Tojo, si cel mai vestit marinar japonez, amiralul Yamamoto. Infanteristul, care nu iesise niciodata din Japonia, voia razboi cu America. Pentru ca numai atacarea Americii i se parea a fi la inaltimea puterii si gloriei tarii lui. Marinarul, in schimb, sustinea ca acest fel de a gandi este periculos. Pentru ca nu se baza pe informatii.
Tojo nu cunostea America. Yamamoto, insa, o strabatuse de la nord la sud si de la est la vest si stia ce forte ar putea fi mobilizate in cazul unui razboi. N-a fost insa ascultat. A castigat Tojo - inteligenta neinformata. Si a urmat catastrofa. Tocmai aceasta lectie aspra a istoriei, invatata bine, considera Schreiber, a indemnat Japonia de dupa razboi sa faca un adevarat cult din prelucrarea informatiei.
De aici, insa, mai desprindem o lectie. Aceea ca America nu e o tara usor de doborat. Nici de turbulente, nici de crize si nici de alte urgii.
Profesorul Anghel Rugina, economist american de origine romana, spunea in '90, intr-un discurs rostit sub cupola Academiei Romane: "Ma trezesc in fiecare dimineata in tara mea adoptiva, America, si-i admir pe americani pentru ca se duc la serviciu cu o teribila pofta de munca. Dar nu pot sa nu ma gandesc cu tristete la tara in care m-am nascut, Romania, unde pentru multi romani munca e inca o obligatie pe care o indeplinesc fara nici o tragere de inima". De unde au capatat americanii atata pofta de munca? Din simtul lor practic, fara indoiala. Inainte de orice, americanul vede propriul confort.
Munca, in ochii americanilor, a devenit o miza. Pariul lor cu viitorul. in consecinta, si-au cultivat harnicia, priceperea, imaginatia si initiativa in afaceri, ca sa castige acest pariu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
