Fiecarui roman, indiferent unde mananca - acasa, la gradinita, la internat, la cantina companiei sau la restaurant - i se serveste in farfurie, la fiecare masa, cate o portie de... PIB. Si cu cat PIB-ul e mai mare, sporeste si sansa ca bucata din farfurie sa fie mai mare. si spun "sporeste sansa" fiindca, mai departe, bucatile de PIB nu sunt impartite in mod egal in toate farfuriile. Fiecare comanda cat poate sa plateasca. Sau in raport cu cat isi rezerva, din venitul lui, pentru hrana. Daca insa PIB-ul creste predominant cantitativ, incluzand si "realizarile" companiilor care se joaca de-a productia, de-a managementul, de-a economia, multe de stat, atunci in fiecare farfurie va ajunge intr-adevar o portie mai mare, dar cu gust cel putin indoielnic, ce va fi mancata in sila.
PIB-ul (Produsul Intern Brut, faurit de o tara, intr-un an) e un fabricat de o extrema complexitate. Aici se aduna toata valoarea adaugata; tot ce se produce, paine, lapte, carne, avioane, vapoare, masini-unelte, case, imbracaminte, incaltaminte, servicii bancare, vanzari prin magazine, calatorii cu trenul, consultatii medicale, absolut tot. Ca sa-i intelegem mai bine si constructia, si combinatiile, si valoarea, va propun un exercitiu care mi se pare sugestiv. Comparatia cu un produs extrem de simplu: o ceasca de cafea.
Se intalnesc doi prieteni, vor sa stea de vorba si intra intr-o cafenea. E mare lucru sa aiba ocazia sa bea o cafea intr-adevar buna, intr-o atmosfera placuta, dominata de eleganta, de eticheta. La o prima judecata, in cesti nu-i nimic altceva decat apa fiarta, cafea si zahar. Judecand mai atent, vor descoperi o combinatie sofisticata, in care intra si ceremonialul, si priceperea de a potrivi concentratia, si culoarea, si caimacul, mai ales caimacul. Toate laolalta insumand valoare adaugata. Bineinteles, in cazul in care cafeaua e buna si serviciul ireprosabil. La scara mare, obtinerea PIB-ului unei tari nu-i cu nimic diferita, valoarea adaugata fiind dependenta de stradania si stiinta de a combina bine resursele.
Adeseori devine socanta o comparatie: PIB-ul Romaniei si PIB-ul unei tari dezvoltate din Uniunea Europeana, mult mai mica decat Romania. Noi: aproape 22 de milioane de suflete, o piata mare si un PIB mic, de numai o suta si ceva de miliarde de euro. Ei - finlandezi, belgieni, elvetieni: numai cateva milioane de suflete, o piata mica si un PIB mare, de 200-300 de miliarde de euro. Nu poti sa nu te intrebi, intrigat, cum Dumnezeu reusesc ei sa aiba, la o populatie de patru-cinci ori mai mica decat a Romaniei, un PIB atat de mare. Raspunsul e foarte apropiat de povestea cafelei. Caci societatile dezvoltate sunt extrem de atente la concentratia PIB-ului. Avand piete functionale, au invatat sa combine cantitatea cu calitatea si, pe deasupra, sa obtina si un caimac de invidiat, masurat in marci de automobile, de televizoare, de frigidere, de computere, de avioane.
Am putea invata cate ceva de la ei. Fara sa ne mai amagim cu gandul, de fapt cu bazaconia care se tot vantura la noi ca am fi atins nivelul PIB-ului din '89. Mai are sens sa ne tot uitam inapoi? PIB-ul din '89 era o oala mare de cafea cu inlocuitori, diluata, cu gust incert, fara aroma si, mai cu seama, fara caimac. Nu ne trebuie un astfel de PIB. Fiindca nu ne trebuie numai cantitate, ci si calitate.
E un fapt cert ca economia noastra sufera de boli neglijate multa vreme, unele foarte grave. Sunt boli cu o istorie dramatica. Pe unele nu le-am recunoscut ani indelungati, desi erau evidente. Pe altele, desi le-am recunoscut, fie le-am tratat cu indiferenta, fie nu am dus tratamentele pana la capat. Ce ne desparte, insa, de tarile mai inainte amintite? Daca trecutul de-acum indepartat, de dinainte de 22 decembrie '89, este vinovat pentru ramanerea in urma a Romaniei, trecutul apropiat are propria vina. Caci ne-a tinut in loc si joaca de-a productia, platita scump de intreaga societate. Acolo insa unde s-a manifestat dorinta de a reusi - cazurile nu sunt deloc putine, caci nu toata economia romaneasca umbla in carje -, au aparut si performante, si bani, si eficienta. Din nefericire, insa, o mare parte a economiei pare a se simti bine in carje.
Dar economia nu-i curte de caritate. Rostul ei pe lume e unul singur: sa fie izvor de prosperitate... pentru cei harnici, pentru cei competenti, pentru cei dispusi sa ia in piept valul concurentei.
Fortarea PIB-ului in conditiile unei economii inca nerestructurate decat partial ar fi insa o eroare. Efortul s-ar dovedi prea mare, motoarele s-ar supraincalzi si ar incepe sa cedeze. In acelasi timp, intr-o economie in care marile mize nu sunt productivitatea, competitivitatea si eficienta, supraefortul de a produce mai mult decat producem acum ar cere mai multe importuri, mai multi bani, un consum mai mare de capital fix. Pe acest fond, s-ar inmulti obisnuitele pierderi cauzate de risipa si de modul invechit in care este organizata munca in multe companii romanesti, indeosebi dintre cele cu capital de stat, cate au mai ramas. Toate aceste boli, ale caror focare se afla in economia reala, ar ridica enorm pretul unei cresteri economice care sa ne apropie mai repede de tarile avansate.
Am ajuns la o rascruce de drumuri. Suntem obligati sa alegem: ori grabim restructurarea - unica sansa de a reduce deficitele si apoi sa ne ingrijim de mai mult PIB; ori vom fi nevoiti, in anii ce vin, sa acceptam o reducere si mai mare a cheltuielilor bugetare, in combinatie cu noi impozite si taxe si o reducere fortata a deficitului de cont curent. A miza pe cea de-a doua varianta ar fi dramatic. Asa ca nu ne ramane decat trecerea rapida a intregii economii sub incidenta unei restructurari severe, proces extrem de complicat, dar singurul in stare sa ne aduca bunastarea visata.
Adrian Vasilescu este consilier al guvernatorului BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
