Industria asigurărilor este de patru ani în recesiune, iar actorii de pe această piaţă, obişnuiţi cu creşteri de 20-30% pe an între 2000 şi 2008, se întreabă acum ce trebuie să facă pentru ca acest sector să nu mai fie veşnic unul "cu potenţial" în cadrul economiei româneşti.
Cheltuielile cu asigurările per capita au fost de 97 de euro în 2011, mai reduse decât în Bulgaria, unde PIB per capita este de 5.000 de euro, faţă de 7.200 de euro în România.
În Ungaria sau Polonia, unde PIB per capita este de 12.000-13.000 de euro, deci dublu faţă de România, cheltuiala anuală cu asigurările per capita nu este dublă, ci triplă, de peste 300 de euro.
Aceste diferenţe au fost mereu faţă de ţările din Europa de Est, dar când piaţa creştea, intensitatea întrebării nu era aşa de ridicată. Acum, când sunt scăderi an de an, firmele şi brokerii încep să se întrebe - de ce? Şi ce trebuie făcut pentru ca oamenii să fie convinşi că asigurarea este o investiţie, nu doar o cheltuială?
Cu toate că este conectată strâns de aproape toate sectoarele mari ale economiei, industria asigurărilor este în general o lume închisă.
Un bun specialist se formează în cel puţin 10 ani, de aceea cine intră de obicei în acest sector rămâne, iar mutările de manageri se fac în mare proporţie de la o companie de profil la alta şi nu din alte sectoare, chiar leasing sau bancar. De aceea, ceea ce se întâmplă în interiorul acestei industrii rămâne de obicei în interior. De puţine ori au ieşit la iveală frământările şi tensiunile - eventual odată cu plângerile unor service-uri faţă de asigurători că nu îşi încasează banii la timp, la scandalul numirilor politice în Consiliul de Supraveghere a Asigurărilor sau în legătură cu legea de asigurare obligatorie a clădirilor.
În plus, cu toate plângerile reprezentanţilor acestui sector că piaţa este redusă, sub potenţial, faţă de 2000 industria este mult mai puternică, atât în valoare absolută, cât şi relativ la PIB.
În 2000 primele brute subscrise - indicatorul relevant pentru această piaţă, un fel de cifră de afaceri de la companiile non-financiare - erau în total de 336 milioane de euro (6.738 mld. lei vechi, la un euro mediu de 19.900 de lei vechi).
Pentru 2012 sunt estimări de 1,8 miliarde de euro, după ce a trecut printr-o valoare de 2,2 miliarde de euro în 2008. Relativ la PIB, creşterea este de la 0,85% în 2000 la 1,5% în 2012. Să creşti de aproape şapte ori în opt ani, între 2000 - 2008, te ameţeşte, sigur.
De aceea este şi de înţeles acum nemulţumirea industriei, care s-a lovit practic cu capul de zidul recesiunii, nu mai găseşte căi de creştere şi trebuie să se întoarcă în organizaţii să se restructureze, uneori violent.
Atrase de creşterile din perioada 2000-2008, mari grupuri financiare din Vest au investit sute de milioane de euro pentru achiziţia de companii locale, iar acum majoritatea sunt nevoite să fuzioneze, să reducă costurile sau chiar se retrag sau au scenarii de retragere din România.
Ca şi explicaţie fundamentală, este evident că puterea economică a României este încă prea redusă pentru ca acest sector să devină semnificativ.
Iar o explicaţie pentru diferenţa faţă de Ungaria sau Polonia mai adâncă decât cea relativ la PIB este construcţia PIB-ului românesc. Economia românească se bazează pe insule de venit şi nu pe o reţea industrială -adică sunt câteva companii mari precum Dacia, Sidex, Petromidia sau cum era Nokia, care au aport mare la PIB şi la exporturi, dar nu "capilarizează" local, adică nu dezvoltă suficient ţesut industrial în jur.
Cu alte cuvinte, România este o mare de spaţiu rural (jumătate din populaţie locuieşte la ţară) cu insule industriale, iar agricultura este slab industrializată şi echipată.
Deci este vorba de un deficit de "calitate" al PIB-ului, nu numai de valoare, faţă de Ungaria, Cehia sau Polonia. Cum se transpune acest deficit de "calitate" într-o piaţă de asigurări mai redusă?
Printr-un număr mai redus de salariaţi (România are doar 4-4,5 milioane de salariaţi la 19 milioane de locuitori, pe când Cehia sau Ungaria au acelaşi număr de salariaţi la 10 milioane de locuitori), prin mai puţine întreprinderi mici şi mjilocii, printr-un parc mai redus de maşini, de tractoare (pentru că ferma medie exploatează 2 hectare), printr-un număr mai mic de active industriale asigurabile la aceeaşi sută de euro PIB produsă.
Pe de altă parte, la o privire din afara industriei, se vede că piaţa nu respiră. Spre exemplu, sunt prea puţini aduşi şi integraţi în industrie profesorii, specialiştii din lumea academică. De asemenea, sunt prea puţin comunicate poveştile cu antreprenorii care au crescut în această industrie, puţini ştiu că mulţi angajaţi în firme de asigurări îşi dezvoltă propriile firme de brokeraj în asigurări. De asemenea, este prea puţin scos în evidenţă impactul acestei industrii asupra economiei - peste 100.000 de români şi familiile lor trăiesc din asigurări.
Şi, nu în cele din urmă, asigurătorii comunică prea puţin ceea ce este de fapt ceea ce este cel mai important: ce daune plătesc, câte şi la cât timp după producerea evenimentului asigurat. Pentru că rolul asigurătorului atunci se vede, la daună, nu la încasarea poliţei. Dar probabil au şi ei explicaţiile lor - nu degeaba există firme care şi-au informatizat toate diviziile, mai puţin cea de daune. E un domeniu "sensibil", pentru că pe aici pleacă banii din companie. Aşa că, chiar dacă piaţa are un orizont limitat de structura şi evoluţia economiei, mai este loc de schimbări care să (re)aducă mult-aşteptatele creşteri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
