O mana de cetateni ne cheama o data la patru ani ca sa-i votam. La alegerile locale, ne spun ca ei ar putea fi cei mai buni administratori ai orasului in care traim.
Ne descriu o harta pe care cu greu ne-o putem imagina, cu un oras in care adesea nici nu ne regasim. Avem, o data la patru ani, dreptul sa le spunem ca suntem de acord cu ei sau nu.
De data aceasta, pentru prima data in 14 ani, campania electorala pentru alegerile locale s-a schimbat. Pana acum, nu ni s-a promis mai nimic. Politicienii, altfel si ei cetateni ai orasului in care traim, nu ne mai vand promisiuni. Se vand pe ei. Si Traian Basescu, si Mircea Geoana, si Dumitru Dragomir sau Mugur Ciuvica au devenit, ei insisi, o marfa. Fiecare partid care il sprijina pe vreunul dintre acesti candidati, cetateni cum spuneam, ne garateaza ca lucrurile se vor schimba in bine.
Dar cum ramane cu orasul in care traim? Care sunt problemele lui? In campania electorala, din acest an, nu le-am prea auzit. Si pentru ca si noi votam la 6 iunie, ne-am gandit sa-i anuntam pe candidati cum vedem noi, votantii, orasul pe care ei vor sa-l administreze. Nu este vorba despre orgoliu, noi l-am numi spirit civic.
V-ati uitat in vremea din urma cum arata Bucurestii? Nu la gropi, nu la asfaltul care ne piere de sub picioare, ci la cladirile lui? S-a gandit vreodata vreun edil cum ar fi daca fatadele blocurilor s-ar renova? De cand s-au construit, din anii 60 sau 70, chiar si din anii 80, nu cred ca vreo spoiala ar fi putut acoperi fatadele scorojite ale cutiilor de chibrituri, cum li spune cladirilor in care traiesc cei mai multi dintre noi.
Sunt oare obositoare, enervante si pentru candidati casele pricajite din centrul orasului? Este vorba despre imobilele de pe micutele strazi din spatele marilor shopping centers. Strazi desfundate, case care stau sa se pravale peste cei care le locuiesc sunt considerate vestigii ale arhitecturii bucurestene. Par casele nimanui - nici ale celor care le stapanesc, nici ale orasului.
Au, oare, candidatii vreo idee despre cum ar trebui sa arate arhitectura acestui oras? Se construieste aiurea, fara simt si mai ales fara disciplina estetica. Cand mergi in Europa, in orice loc, simti un aer comun al celor care au construit - o nazuinta, un stil pentru fiecare perioada. In Bucuresti, le gasesti pe toate stilurile pe o singura strada, pe toate culorile, intr-o singura curte.
Cum e posibil, oare, ca in cartierele in care au aparut case asa de multe, de somptuoase, sa existe drumuri neasfaltate, nici macar pietruite? Cum e posibil ca intr-un oras atat de mare sa nu existe parcuri mai dese? Flori gasesti doar la florarese si in scuarurile din centru. Mai sunt, stinghere, prin jardinierele personale sau prin gradini, dar flori la margine de drum, pe frontonul cladirilor, nici vorba.
Traim intr-un oras care chiar daca ar fi asfaltat, daca nu ar avea gropi sau nu ar fi murdar tot ar putea fi considerat urat si, mai ales, trist. Poate ca, de aceea, nici oamenii nu zambesc larg atunci cand sunt chemati la vot. O data la patru ani. (Adelina Radulescu)
Un oras pe care nu-l (prea) ravneste nimeni
In anii '50, rusii care ocupasera Varsovia, suparati pe maretia turlelor catedralelor, au "sugerat" guvernului comunist polonez sa ridice un Palat al culturii mai inalt decat orice cladire ctitorita de catolicism.
Asa a fost construit Palatul culturii, care seamana izbitor prin stilul stalinist cu fosta Casa a Scanteii din Bucuresti, si care ramas, pana la caderea comunismului, cea mai inalta cladire din capitala. Dupa 1990, investitorii din Vestul Europei si-a luat revansa: au punctat Varsovia cu zgarie-nori mai inalti decat Palatul culturii si marcati cu siglele marilor institutii financiare occidentale.
Vazuta de sus, Varsovia isi spune - prin cladirile care se intrec in inaltime - povestea de oras ravnit de diverse puteri, dinamic si cu certificat de sanatate economica, din otel si sticla, eliberat de marii investitori internationali.
Spre deosebire de capitala Poloniei, Bucurestiul nu pare sa fie prea disputat de investitorii straini. Cauzele sunt cunoscute; au fost repetate de atatea ori fara ca rezolvarea sa treaca de stadiul simplului enunt incat nu mai are rost sa le reamintim.
Poate ca una dintre cele mai importante idei la care ar trebui sa mediteze primarul Bucurestiului ar fi cum sa faca acest oras mai atragator pentru investitorii straini. Evident, in lipsa unei descentralizari consistente, initiativele primarul capitalei Romaniei sunt incorsetate din start de dependenta de guvern. Insa are de partea sa argumentul ca Bucurestiul este zona cea mai dinamica economic din Romania.
Eternul discurs despre gropi, chioscuri amplasate ilegal si maidanezi plictiseste deja. Bucurestiul asteapta o strategie economica bazata pe studii, pe idei clare, pe termene precise. Restul sunt doar vorbe. (Victor Kapra)
Un oras imaginar
Cand vine vorba de Bucuresti, urechea ne minte si ochiul ne-nseala. Nu conteaza ca dupa zece minute de mers prin oras incepi sa mirosi a praf, ca parcul insemnat cu tablita trufas vopsita a primariei de sector nu e decat un pisoar neoficial pentru oameni si caini deopotriva sau ca e de ajuns sa treci prin fata oricarei guri de metrou ca sa te pui in tema rapid cu ultimele modele de prosoape chinezesti. Conteaza ca Bucurestiul e orasul nostru iubit, cu a carui biografie romantata putem sa ne solidarizam rapid, atata vreme cat in ultima vreme s-au indesit cartile cu evocari despre Capitala interbelica, antebelica, literara si artistica: cine vrea sa puna de acord imaginea sa despre Bucurestii ideali(zati) cu realitatea aglomerarii suburbane actuale n-are decat sa se proclame admirator al spiritului oriental, pe atat de greu de explicat, pe atat de gustat de catre rafinati. Si mai usor ii e cui vine din provincie si se stabileste aici: satisfactia de a fi ajuns in Capitala e asa de mare, incat rar observa mizeria, cu exceptia cazurilor cand are ocazia sa-si exprime dispretul pentru balcanismul unui oras atat de diferit de igiena morala si fizica a localitatii sale natale. In fine, cel mai usor ii e unui potential primar: nici el nu izbuteste sa dea atentie Bucurestiului real, pentru ca mai puternica e dorinta sa de a-si lasa cu orice pret amprenta pe oras: Capitala nu exista decat ca un imens teren de antrenament pentru imaginatia lui. Asa cum i-o arata si edificiile stilizate din emisiunile electorale, are de-a face cu o metropola care trebuie sa-si reia locul in Europa, iar pentru asta nici un sacrificiu nu e prea mic sau prea personal: decreteaza comunele limitrofe drept arondismente, trage un canal pana la Dunare, muta un parc sub catedrala neamului sau muta Gara de Nord. Numai ca intr-un oras fictiv nu poti sa faci decat schimbari fictive. Bucurestiul n-are nevoie sa fie imaginat, ci pur si simplu bagat in seama. (Crenguta Nicolae)
Cum a batut brutaria alimentara
Primul lucru pe care-l vedeam dimineata pe geam inainte de 1990 era un parculet de vreo cateva sute de metri patrati si o scoala. Parcul era verde primavara si vara, galben-rosiatic toamna si acoperit de zapada iarna.
Imediat dupa 1990, in fiecare an parcul era curatat, bordurile vopsite, copacii varuiti, iar scoala era intrerupta cateva zile in plus pentru alegeri. In ultimii zece zece ani, frecventa "curateniei de primavara" s-ar redus o data la patru ani si o aripa a scolii a fost inchisa.
"Nu mai sunt elevi, asa ca am decis sa inchiriem o aripa a scolii pentru diferite companii si in cele din urma s-a facut un depozit de carte", explica directorii scolii.
Copii par ca sunt, daca ii iei in calcul pe cei care se joaca zi de zi in parc. Dar parc nu prea mai este.
Lucrarile de reabilitare a caldurii, apei reci, gazelor, apoi din nou a apei reci si a caldurii i-au lasat parcului "semne de buna purtare".
"Nu vreti apa calda si caldura ? Atunci nu va mai plangeti ca se distruge parcul", spuneau sefii de echipe. Ce nu stiau ei era ca intre timp am descoperit si noi centralele termice de apartament.
Un lucru a ramas totusi neschimbat. Brutaria din colt. Daca Alimentara de la parter si-a schimbat de patru-cinci ori denumirea si este tot inchisa, brutaria a facut cum a facut si a mers tot timpul. A, da, intre timp brutaria s-a privatizat. Parcul si scoala apartin de Primarie. (Ionut Bonoiu)
Ce ma deranjeaza, ce ma enerveaza
Avand in vedere starea (a se citi halul) in care se afla Bucurestii in prezent, cred ca mi-ar fi mult mai greu sa incerc sa scriu despre lucrurile care imi plac, pentru ca sunt pe cale de disparitie. Cat despre ceea ce ma deranjeaza, se pot scrie zece articole, nu unul: starea drumurilor - gropi, cratere, prapastii, faptul ca niciodata o lucrare de asfaltare nu este dusa la bun sfarsit (raman mereu portiuni inegale sau canale care se itesc din asfalt, spre a distruge masini, probabil in incercarea de a mai aerisi traficul aglomerat). Ma mai deranjeaza murdaria incredibila - gunoaie, resturi dar si muntii de praf, care la un vant mai serios fac circulatia aproape imposibila si ma duc cu gandul la furtunile de nisip din desert. Ma enerveaza ca niciodata politistii sau gardienii publici nu sunt prezenti atunci cand ai nevoie de ei. Si, nu in ultimul rand, ma deranjeaza faptul ca nu exista benzi sau piste speciale pe care sa poata circula doar biciclistii sau rolerii, astfel incat automobilistii nervosi si frustrati se pot juca de-a "cine calca cel mai repede fraierii care se dau cu rolele". (Raluca Badea)
Ce astept sa se schimbe
As vrea ca autobuzele, tramvaiele si troleele sa nu mai fie atat de aglomerate si sa fie mai putine ambuteiaje pentru autovehicule. Pentru asta ar fi nevoie de:
- cresterea parcului de autovehicule de transport in comun
- benzi de circulatie exclusive pe anumite artere pentru transportul in comun (asa cum sunt pe Bulevardul Elisabeta)
- limitarea intrarii in zona centrala sau chiar in Bucuresti a masinilor mai vechi de, sa spunem, 7 sau 10 ani; astfel s-ar reduce si poluarea
- o frecventa mai mare pentru metrouri
Daca se va calatori mai usor cu metroul/autobuzul, multi soferi isi vor lasa masinile acasa, deci ambuteiajele vor fi mai mici. Cresterea parcului de autobuze/trolee/tramvaie trebuie insotita de o imbunatatire a managementului RATB. E nevoie ca Primaria sa faca presiune mai mare pe echipa de conducere a RATB, care trebuie evaluata si platita in functie de rezultate. (Paslaru Sorin)
Raliul Capitalei, editia 2004
Fiecare din bucurestenii care circula cu masina zilnic ar trebui sa fie inclusi automat pe lista castigatorilor de raliuri pe teren accidentat. Si asta pentru ca nu cred ca exista vreun concurs in toata tara cu probe care sa rivalizeze cu cele prin care trec zi de zi bucurestenii: traseu cu jaloane - pietoni care traverseaza pe oriunde altundeva decat pe trecerea de pietoni, carute, caini vagabonzi sau gropi, orientare fara harta - rare sunt strazile care sa fie trasate, dar si mai dese cele pentru care se schimba directia de mers, sau acuitate vizuala si indemanare - in special pentru gasirea unui loc de parcare. Carcotasii ar spune: "Bine, bine, daca e asa de greu sa fii conducator auto in Bucuresti, de ce nu folosesti RATB-ul". L-as folosi cu cea mai mare placere, dar cand ma gandesc ca pentru a merge cinci statii trebuie sa schimb de trei ori metroul, iar pentru a prinde un loc pe scara autobuzului trebuie sa astept circa 15 minute, mai bine iau masina chit ca fac zece kilometri intr-o ora si ma invart ca vulturul in jurul blocului sau a biroului poate, poate pleaca vreo masina si gasesc un loc de parcare. Toata aceasta situatie s-ar putea schimba daca politistii si-ar face treaba (si poate si-ar face-o mai bine daca ar fi in subordinea primariei), daca licitatiile organizate de edili pentru reabilitarea strazilor ar fi castigate intradevar de firma cea mai buna, daca o parte din fondurile externe ar fi alocate pentru construirea de parcari etajate, si daca RATB-ul ar avea un parc auto mai mare. (Miruna Lebedencu)
Pentru curatenie angajati-i pe sarbi!
In 1995 am fost la Belgrad atunci cand sarbii erau in plin razboi. Cu toate acestea, la miezul noptii masinile de salubritate faceau o curatenie impecabila pe strazile capitalei. Sarbii stropeau strazile si trotuarele cu apa, astfel incat prima senzatie era ca tocmai plouase. O asemenea curatenie nu am vazut nici in alte orase europene. As vrea ca acum sa pot spune despre curatenia din Bucuresti acelasi lucru. Cu toate ca in ultima perioada s-a mai facut ceva curatenie, iar celebrele masini Rosal se plimba noaptea pe strazi, suntem departe de ceea ce se facea in Belgrad acum noua ani de zile. Si nu cred ca Bucurestiul are mai putini bani decat Belgradul dupa razboi. Nu cred ca aceasta curatenie este un lucru imposibil de facut pentru ca bani sunt, iar utilaje la fel. Daca s-ar realiza acest lucru, si nu numai pe strazile din centru, bucurestenii ar inchide ochii la celelalte neajunsuri. De gropi si de asfaltare nici nu indraznesc sa aduc vorba. Probabil ca este o treaba prea grea pentru orice primar, avand in vedere ca nu s-a rezolvat nimic.
As vrea ca cine va fi ales primar sa se ocupe de atragerea investitiilor, iar aici nu ma refer neaparat la realizarea unor capacitati de productie, ci la atragerea investitorilor in realizarea de restaurante, magazine sau complexe comerciale. Dar pentru acest lucru ar trebui sa se ocupe mai intai de zona Lipscani. Daca in patru ani de zile va face din aceasta zona un punct de atractie, ma angajez sa-l votez si dupa patru ani.
Nimeni nu are pretentia ca noul primar sa rezolve toate problemele Bucurestiului care nu au fost rezolvate in decenii. Dar macar sa faca ceva palpabil, care poate fi cuantificat. (Cristian Hostiuc)
Peluza cu nume poetic
De cele mai multe ori am impresia, si nu cred ca ma insel, ca pentru majoritatea oficialilor si autoritatilor, Bucurestiul, sau pentru unii chiar Romania, incep pe undeva prin zona Pieptanari si se termina pe la Casa Presei Libere. De la est la vest, stabiliti singuri coordonatele, dar nu fiti foarte ingaduitori. Sunt bucurestean de vreo zece ani, si cand am ajuns in oras singura casa pe care mi-am permis-o a fost in afara zonei invocate mai sus; strada are un nume poetic, dar numai atat. E in zona aceea de unde incepe porumbul; cu toate astea mi-e draga, e destul de liniste, oameni in varsta, cei mai multi pensionari, fara "petele de culoare" care iti fac Bucurestiul nesuferit. Si mai tin la ea chiar daca e lipsita de asfalt iar cand ploua luciul pantofilor dispare in primii zece metri parcursi.
Zece ani, adica peste 3.600 de zile. Ma rog, fara zilele nelucratoare, vreo 3.000. Si in tot acest timp, contactul dintre strada mea si autoritatile capitalei au fost urmatoarele: apa si canalul (mare pas inainte, dar s-a intamplat chiar atunci cand am cumparat casa); o felicitare de Paste de la un fost primar de sector, distribuita din poarta in poarta; o vizita a aceluiasi primar (asta nici nu stiu daca ar trebui sa o contabilizez, pentru ca a ajuns numai in capul strazii, dar treaca de la mine) si o alta vizita, a unui candidiat in actualele alegeri. In rest, nimic; si totusi au trecut 3.000 de zile, iar strada mea cu nume poetic a ramas la fel de desfundata. In acelasi timp, inevitabilele conversatii pe teme electorale purtate in ultima perioada la micul magazin al lui dom' Costel cu vecinii denota scepticismul acestora - "...cine ne baga pe noi in seama...?" - e un soi de mentalitate de privitor de la peluza.
Sau, mai stii, poate ca faptul ca am ramas in afara grijilor primariei mari si a celei de sector o fi un semn de bine: la noi e numai asfaltul, in timp ce altii au probleme mai mari, consolidari, liniste, parcari, gropi in afalt, mai periculoase decat gropile noastre simple si mai stiu eu ce altele.
Totusi, nu m-as simti confortabil daca as cere votul cuiva caruia nu i-am vizitat strada. Stiti, a noastra are nume poetic... (Dorin Oancea)
Cateodata e suficient doar bunul simt
Mergi linistit prin trafic, in taxi sau masina personala, stiind ca ai suficient timp sa ajungi la intanlirea importanta programata peste 20 de minute. Ajungi insa cu o intarziere de 30 de minute care te poate costa respectul partenerului si nervii personali pentru ca intr-o intersectie oarecare, trei angajati ai municipalitatii deseneaza impasibili linii pe sosea, ocupand doua din cele trei benzi de circulatie, dimineata la ora de varf.
Nu este un scenariu imaginare c iun exemplu de poveste despre prostie sau lipsa de bun simt pe care multi dintre noi o traiesc zilnic in Bucuresti. Cand vad astfel de scene imi dau seama ca finantarile bancilor internationale, transportul in comun, lipsa locurilor de parcare sau necesitatea reurbanizarii Bucurestiului sunt probleme mult prea sofisticate pentru managerii capitalei.
"De ce nu se lucreaza noaptea sau in afara orelor de varf?", este o intrebare la care eu unul nu am auzit nici un raspuns pana in prezent. Probabil ca multi dintre primari nici nu au incercat sa il gaseasca, protejati in calatoriile lor de lumina si sunetul girofarelor. Raspunsul este simplu si tine de bun simt si spirit civic, calitati pe care eu unul nu le-am remarcat la nici unul din alesii de pana acum ai Bucurestiului. Iar discursul multora dintre cei care candideaza in prezent nu imi lasa loc de speranta nici pentru viitor. (Laurentiu Ispir)
zf@zf.ro
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
