Unul dintre parintii stiintei moderne a administratiei, baronul Friedrich von Grimm, nota in 1765 ca, de regula, demnitarii nu sunt numiti pentru a servi interesul public, ci ca notiunea de interes public a fost inventata de demnitari pentru a putea fi infiintate si dezvoltate birocratiile de stat din care acestia isi hranesc puterea si prin care isi multiplica atributiile si autoritatea. Politicienii romani nu mai avusesera de mult ocazia sa se refere cu solemnitate la interesul national. Un popor inca lipsit de oameni de stat, birocrati si aparate administrative, cel kossovar, le-a dat ocazia sa revendice din nou, pe un ton grav si incarcat de subintelesuri, apararea acestui interes. Tot ceea ce am putut afla insa despre numitul interes este ca in numele lui se exprima autorizat presedintele, parlamentul si guvernul. Dincolo de faptul ca cineva este platit sa pronunte formula de la inaltimea unei functii publice, continutul sau ramane insa necunoscut. Exista cel mult cateva aluzii si sugestii potrivit carora acest interes national, care cere imperativ elitelor politice romanesti sa nu recunoasca suveranitatea Kossovei, ar avea o legatura inca nedeterminata si oricum obscura cu minoritatea maghiara din Romania in special si cu Transilvania in general, care se incapataneaza, an dupa an, sa celebreze pe 15 martie revolutia nationala din 1848.
Ca aceste aluzii si sugestii ar putea avea un oarecare temei o dovedeste faptul ca o persoana inseparabila de geneza si manifestarile national-comunismului romanesc din anii 1980, cum este Adrian Paunescu, a devenit brusc celebritatea momentului nu numai in sanul propriului sau partid, dar si pe majoritatea canalelor de televiziune. Surprinderea observatorului inocent nu tine neaparat de resuscitarea artificiala a unei voci care in principiu nu are nimic de adus nici unei social-democratii de orientare europeana si nici unei societati liberale si pluraliste. Nedumerirea izvoraste in schimb dintr-un paradox de o importanta ce tine nu de micro-istoria continuitatilor personale, ci de macro-istoria statului roman. Daca ar fi cunoscut cu adevarat istoria patriei al carui interes national il proclama pe un ton enigmatic si plin emfaza, politicienii romani ar fi trebuit sa fie primii dispusi sa recunoasca independenta regiunii din sudul Serbiei. Pentru ca, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, cei care au proclamat unirea cu Regatul Romaniei au facut un gest politic intru totul comparabil cu cel al Adunarii de la Pristina care a afirmat tot atat de "unilateral" independenta provinciei Kossova, pentru a o numi asa cum o fac autorii suveranitatii sale.
Nu trebuie sa avem nici un dubiu ca Parlamentul, guvernul si regele maghiar au fost tot atat de indignati de actul romanilor de la Alba Iulia ca si autoritatile belgradene de azi in fata suveranistilor albanofoni din sudul republicii. In 1918, dreptul international era de partea Budapestei, dupa cum aparent tine si acum, in litera lui cel putin, partea Belgradului. De unde provine cecitatea autoritatilor romanesti ce ar trebui sa se dovedeasca partizane indefectibile ale autodeterminarii popoarelor atata vreme cat guverneaza si administreaza o tara nascuta din aplicarea acestui principiu? Din faptul, foarte simplu de altfel, ca elitele publice romanesti - in care, alaturi de politicieni, se cuvine sa-i includem si pe jurnalisti si intelectuali, aproape tot atat de unanimi ca si cei dintai in respingerea independentei kossovare - si-au format cultura politica in epoca cenaclului Flacara si pe baza lecturilor cuprinse in cursurile de "Probleme fundamentale ale istoriei patriei si partidului". Tot ceea ce stiu despre istoria politico-juridica a statului roman au aflat de la ideologii si poetii lui Nicolae Ceausescu.
Au mai adaugat insa ceva, cel putin unii dintre ei, si anume principiul solidaritatii ortodoxe, principiu rostit de unii si aplicat de altii. Ce alt principiu ar fi putut sa-l determine pe presedintele Romaniei sa dea dovezi de afectiune neconditionata presedintelui Serbiei aflat in vizita la Bucuresti, in vreme ce ambasada americana de la Belgrad era luata cu asalt de protestatari? Stiind ca pe Tadic, Basescu si Putin nu-i poate lega nici panslavismul si nici Gazprom-ul, nu mai ramane decat ortodoxia pentru a justifica recenta lor fraternizare. Ei mai au insa ceva in comun, pe langa faptul ca sunt toti trei partizani ardenti ai interesului lor national pentru simplul, dar hotaratorul motiv ca acesta le permite, asa cum intuise baronul de Grimm, sa se afle in fruntea aparatelor birocratice ale statelor pe care le conduc.
Toti trei sunt reprezentanti oficiali ai interesului national - sarb, roman, rus -, in vreme ce kossovarii si maghiarii din Ardeal se simt definiti de revolutiile lor nationale. Albanezii din Kossova au infaptuit-o pe a lor cu o luna in urma, ungurii o rememoreaza in fiecare zi de 15 martie pe cea din 1848. Acum o suta saizeci de ani, regimentele sarbesti si legiunile romanesti ale lui Iancu, loiale imparatului de la Viena, au luptat alaturi de trupele tariste pentru infrangerea revolutiei maghiare, la care fusesera chemati sa se alaturi si romanii si sarbii din imperiu. Insensibili la principii precum drepturile individuale, pluralismul, libertatea de exprimare si egalitatea politica, acestia au preferat sa colaboreze cu fortele reactionare rusesti si austriece. Se pare ca, spre sfarsitul vietii, Avram Iancu a fost coplesit psihic de rusinea de a fi intrat in istorie ca un contrarevolutionar. Canonul istoriografic romanesc il retine insa ca pe un patriot care a actionat in virtutea interesului national.
Forma lirica a acestui canon este data de versificatori oficiali din categoria lui Adrian Paunescu. Cea epica este folosita de Traian Basescu. Si unul si celalalt, vedete incontestabile ale scenei publice in luna care s-a scurs, functioneaza dupa principiul tonomatului. Pentru a fi respectuosi fata de proprietatea intelectuala, sa recunoastem ca metafora tonomatului ii apartine presedintelui Romaniei. El o atribuia insa trusturilor de presa si ziaristilor. Utilajul in cauza apartine insa elitelor politice. Media este mai degraba un utilizator. Cand interesul national pare amenintat, ca in fiecare 15 martie sau ca atunci cand, in vecinatatea patriei, o minoritate isi valorifica dreptul la autodeterminare, retelele de televiziune difuzeaza la orele de maxima audienta repertoriul compus de Adrian Paunescu. Studiile de audienta le spun probabil editorilor si producatorilor ca acesta este ritmul ce-i va face sa danseze pe cetateni.
Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
