Exista vreo ratiune a dezacordului concentric dintre presedintele Romaniei si primul-ministru, presedintele Romaniei si Parlament, presedintele Romaniei si clasa politica in ansamblul ei?
Trei tipuri de raspuns au fost date pana acum. Primul ii apartine chiar lui Traian Basescu si are urmatoarea logica, recompusa din declaratii facute la momente si cu tinte diferite. Acesta ar fi castigat alegerile din 2004 in temeiul unui program al carui principal obiectiv politic era desfiintarea sistemului de guvernare prin coruptie generalizata asa cum fusese instituit si practicat de PSD. A refuzat de aceea sa-i readuca la putere pe social-democrati, care castigasera pluralitatea voturilor, incredintand responsabilitatile executive aliantei dintre liberali si democrati, mai prost clasata in preferintele electoratului, dar mai inclinata sa lupte contra coruptiei. Ar fi constatat ulterior ca seful guvernului s-a dovedit a fi, ca si predecesorul sau, exponentul vinovat al unor "grupuri de interese" si, ca atare, un reprezentant al opozitiei in chiar sanul puterii. Ar fi observat, de asemenea, ca parlamentarii au continuat sa legifereze in favoarea "infractorilor", fiind in acelasi timp neinteresati de crearea unei agentii insarcinate sa le supravegheze integritatea. Deranjati in afacerile si complicitatile lor de intransigenta lui Basescu, politicienii s-ar fi pus de acord sa initieze procedura de suspendare a unui presedinte in ajutorul caruia au sarit insa cativa intelectuali de indiscutabil prestigiu public si de auto-declarata autoritate morala. Acestia au adaugat inca doua cauze ale ostilitatii politicienilor de toate sensibilitatile fata de Traian Basescu. Pe langa combaterea coruptiei, activitate in care ar fi obtinut rezultate remarcabile, presedintele a deschis arhivele Securitatii si a prezentat natiunii o "condamnare exemplara a comunismului". Cum oamenii politici romani par legati nu numai de lumea afacerilor, dar si de trecutul totalitar, si cum au interesul ca alegatorii sa nu descopere aceste legaturi, ei s-au coalizat impotriva primului om de stat cu adevarat curajos, onest si sincer din istoria recenta a patriei.
A doua explicatie este oferita de primul ministru, de liberali, de toti cei care se arata satisfacuti de modul in care tara este guvernata, dar si de opozitia social-democrata si nationalista prea putin dispusa altfel sa recunoasca performantele guvernarii. Conflictul nu ar avea o natura institutionala, nu s-ar desfasura in realitate intre guvern, parlament si presedinte, ci intre Traian Basescu - politician turbulent, imprevizibil, conflictual si insensibil la orice fel de disciplina politica impusa de procedurile statului de drept - si toti ceilalti actori principali ai vietii politice, in care Basescu nu vede decat rivali potentiali, a caror reputatie trebuie distrusa cu orice pret (instabilitate politica, slabirea autoritatii statului, deprecierea imaginii Romaniei in Europa) si cu toate mijloacele (biletele, interceptari telefonice, arestari abuzive, indicatii date magistratilor). Presedintele nu lupta de fapt impotriva unui sistem politic afectat de coruptie si patat de colaborarea cu comunismul, ci este pur si simplu, cu o formula a lui Crin Antonescu, "fata smechera a sistemului", patronand la randul sau "grupuri oligarhice" inscrise in competitia pentru exploatarea resurselor publice.
Cea de-a treia pricina de discordie este identificata de unii comentatori chiar in textul Constitutiei, redactat in asa fel incat raporturile dintre presedinte, Parlament si Guvern ar fi contradictorii prin insasi natura lor. Mai intai, ar exista intre presedinte si Parlament un raport asimetric de legitimitate. Presedintele este ales prin sufragiu direct de catre cetateni, obligati insa sa-si voteze parlamentarii pe liste. Drept consecinta, presedintele se expune deschis judecatii publice, in timp ce legiuitorii se ascund in spatele siglelor de partid si se strecoara in Parlament pe furis, nevazuti cu titlu individual de ochiul vigilent al alegatorilor. Apoi, puterea executiva ar fi "bicefala", adica exercitata deopotriva de guvern si de presedinte. Acestuia din urma i-ar fi incredintate, dupa modelul constitutional francez, "domeniile rezervate" ale politicii externe si apararii nationale, ca si un oarecare drept de control asupra actelor guvernului si a personalului guvernamental. Este deci in spiritul pervers al Constitutiei ca un presedinte activ si responsabil sa se afle, chiar fara voia sa, intr-o stare inevitabila de conflict cu un parlament somnolent si un guvern ineficient. Avem deci la dispozitie trei modele explicative ale crizei: primul politic, al doilea psihologic, iar cel de-al treilea institutional. Niciunul nu pare pe deplin satisfacator, desi nici-unul dintre ele nu este complet lipsit de merite. Putem fi aproape siguri ca fruntasii partidelor, atat din majoritate, cat si din opozitie, nu se disting unii de ceilalti prin viziuni contradictorii asupra principalelor politici publice. In domenii precum fiscalitatea, sistemul de pensii, educatia nationala, asigurarile de sanatate sau separarea bisericii de stat, in care, in alte parti ale Europei, se confrunta de regula proiecte politice adverse, in Romania nu se manifesta deosebiri de vederi semnificative. Singurele divergente inregistrate in ultimii doi ani la nivelul elaborarii si orientarii politicilor publice au privit implicarea trupelor romanesti in Irak si legile sigurantei nationale. In ambele cazuri, Traian Basescu s-a inscris in continuitate fata de guvernarea PSD, care a incheiat alianta cu Statele Unite si a fixat pentru eternitate rolul si structura serviciilor secrete, in vreme ce PNL si, pe cale de consecinta, guvernul s-au aratat favorabili unei schimbari radicale de perspectiva, in sensul unei apropieri fata de pozitia europeana dominanta si al reducerii volumului si functiilor aparatelor represive si de urmarire ale statului. Actuala criza contine, fireste, o doza de incompatibilitate de caracter, ca si o incrucisare nefericita de competente institutionale. Ar fi poate de dorit ca ea sa constituie si ocazia pentru o punere in criza a modului in care revizuirea constitutionala din 2003 a confirmat faptul ca statul roman este continuatorul direct al statului socialist. Un stat in care domnesc oamenii si nu legile, in care politia politica este supradimensionata, in care dreptul penal este un instrument de lupta impotriva cetatenilor, in care politica are o dimensiune pur folclorica, in care intelectualii sunt inregimentati politic si in care vointa discretionara si imprevizibila a conducatorului ocupa jurnalele televizate si prima pagina a ziarelor. Acesta este statul pe care, in conformitate cu primul paragraf al articolului 80 din Constitutie, Traian Basescu se incapataneaza sa il reprezinte. Acesta este statul la care guvernul pare dispus sa renunte.
Daniel Barbu este profesor la Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
