In alte parti, oamenii politici se considera aflati la comanda limbii folosite de majoritatea cetatenilor pe care ii reprezinta si de statul ale carui institutii le populeaza. Avand drept resursa principala lexicul, morfologia, sintaxa si stilistica respectivei limbi, ei iau decizii si le redacteaza in forma legala, se consulta, negociaza, discuta, formuleaza rezolutii, delibereaza, in discursuri, argumenteaza, interpeleaza, scriu declaratii, programe si manifeste, protesteaza, pledeaza, rup tacerea sau refuza sa comenteze. Arta politicii democratice este de a face sa se petreaca lucruri prin intermediul cuvintelor rostite sau scrise. Vorbind sau scriind, politicienii ii conving pe alegatori sa le dea votul si ii determina pe functionari sa actioneze intr-un anumit mod si spre atingerea unui scop anume. Singura autoritate de care dispun in practica este cea pe care le-o da capacitatea de a utiliza oportun si eficient limba, de a exploata atat versiunea formalizata juridic a acesteia, cat si sensurile ei politice formale ori conotatiile informale ale unui limbaj ce se cuvine, in toate cazurile, sa ramana ingrijit si persuasiv. Limba este legatura indispensabila si cu circulatie pe ambele sensuri intre gandire si experienta, intre conceptele si practicile politice.
Una din revolutiile intelectuale majore ale celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea nu are inca un nume in limba romana. Ceea ce inseamna, simplu spus, ca nu si-a produs inca efectele. The linguistic turn, care a rasturnat, direct sau indirect, metodologia stiintelor sociale si rationamentul filosofic incepand din anii 1970, a fost starnit de o intrebare elementara: cum sa faci ceva cu ajutorul cuvintelor? Raspunsurile primite de aceasta interogatie, oricat de diverse ar fi fost, au luat toate in calcul o ipoteza fundamentala: limbajul este atat singura forta productiva ce poate tine impreuna o comunitate, cat si modul de productie privilegiat al istoriei societatilor. Pe scurt, faptele nu ar fi decat depuneri cronologice ale cuvintelor si, de aceea, le putem cunoaste in densitatea lor temporala doar prin intermediul limbajului care le-a generat. Sa nu ne inchipuim ca am avea aici de-a face cu o pozitie teoretica ce nu afecteaza decat o populatie restransa si rupta de viata, compusa din filosofi, filologi, istorici si cercetatori ai politicii. Ca orice revolutie petrecuta in timp, mutatia lingvistica a cazut in domeniul public occidental, pe care l-a modelat in profunzime. Cum sa ne explicam altfel o faimoasa afirmatie a lui Bill Clinton, potrivit caruia presedintele Statelor Unite nu are putere decat asupra limbii engleze.
Avem in acest moment suficiente dovezi ca politicienii romani nu au vreo autoritate asupra limbii romane. Mai mult chiar, nici macar nu par sa-si doreasca sa o exercite. Pentru ca, probabil, nu cred in putinta cuvintelor de a suscita lucruri si fapte. Necredinta lor in capacitatea performativa a limbajului, cum ar spune lingvistii, este oarecum de inteles. Bunul- simt al fostilor cetateni ai socialismului real, ca si critica postcomunista a comunismului ne asigura ca, in vechiul regim, intre cuvinte si fapte nu exista nici un fel de raport imediat. Limba politicii era pe atunci de lemn, un produs artificial, fara seva, ea insasi un lucru, un fapt inutil si stanjenitor, o constrangere ce nu starnea decat resentimente. Factorul productiv al politicii era considerat a fi vointa imprevizibila si discretionara a Sefului. Pentru a o intelege, cuvintele nu erau de ajuns. Intentia conducatorului, a oricarui locutor de altfel, trebuia citita "printre randuri". Astazi inca, cuvintele politicienilor nu inseamna nimic, cu exceptia situatiilor in care pot produce daune. Cine le seamana vrea de regula sa culeaga furtuna.
Ce naste atunci efecte in politica romaneasca? In primul rand numerele. Dar nu cele care masoara lucruri, ci, in chip paradoxal, cele care traduc cuvinte in cifre. Romanii interesati, politicieni si jurnalisti deopotriva, nu se incred in statistici, dar au pasiunea sondajelor. Acestea nu fac insa decat sa transfere in numere vorbele spuse de cetatenii chestionati. Daca textul Constitutiei ar putea fi redat printr-o formula algebrica, poate ca legea fundamentala ar castiga mai mult respect in ochii elitelor politice. In masura in care cuvintele au vreo greutate, o Constitutie constituie, si anume da corp politic unei populatii. Mijlocul prin care o face sunt cuvintele. Presedintele, ca si primul-ministru nu-si datoreaza pozitia si nu-si exercita competentele prin vointa poporului, respectiv a Parlamentului. In ultima analiza, ei sunt facuti ceea ce sunt de cuvinte, asa cum acestea sunt selectate si ordonate in textul Constitutiei. Facuti din si pentru cuvinte, nu pot spera sa creeze istorie decat oamenii de stat care vor fi dispusi si se vor dovedi capabili sa preia comanda limbii romane.
Sarcina este dificila, pentru ca romana nu pare inca a fi o limba suficient de structurata pentru a produce lucruri. Planificat inca din 1867 de Academia Romana, intemeiata in acest scop, dictionarul limbii romane este departe de a fi terminat. Editorialele agramate, argoul manelelor si onomatopeele prezidentiale nu fac decat sa submineze cristalizarea limbii romane intr-un limbaj politic articulat, normativ si traversat de o rationalitate capabila sa disciplineze gandirea, sa ordoneze gesturile, sa clasifice actiunile. Un limbaj din care sa poata fi fabricate concepte, in care sa poata fi formulate convingeri si cu ajutorul caruia locutorii sa poata discrimina intre lucruri, sa poata discerne intentii si sa-si poata exprima explicit vointa. Deocamdata, graiul neolatin vorbit pe teritoriul Romaniei in mod natural nu are decat productivitatea politica a vantului.
Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
