Alegerile curente sunt, aparent, lipsite de orice ambitie estetica. Televiziunile se intrec in puneri in scena menite sa compenseze prin insolitul scenografiei banalitatea performantelor candidatilor. Campania nu se reduce insa la fictiunea unor dispute fara miza umana, politica ori intelectuala, surprinse ca atare de camerele de filmat, ci este o parte a realitatii cotidiene. Politicienii dau mana cu alegatorii pe strazile patriei si asteapta de la acestia din urma sa-si foloseasca propriile maini pentru a introduce in urne buletinele de vot. Nimic mai concret si mai real. Sa aiba oare realismul prioritate fata de estetism?
Pentru a raspunde, ar trebui sa intelegem mai bine ce este realismul. Doua mari forme de realism au concurat in cultura anilor 1940 si 1950. Pe de-o parte, realismul socialist, norma estetica de origine sovietica care cerea artistilor, pe un ton imperativ in regimurile comuniste, sa redea realitatea asa cum se organiza ea, purtata de sensul istoriei, in jurul "mladitelor viitorului". Pe de alta parte, neorealismul italian, preocupat sa portretizeze societatea folosindu-se de elementele ei cele mai precare si mai crude tocmai pentru a arata ca timpul oamenilor concreti este lipsit de proiect si ca progresul este doar o intamplare. Realismul socialist nu era, in ultima instanta, decat un avatar al clasicismului academist: el cauta in actualitate sau in trecut acele elemente tipice si, de cele mai multe ori, eroizante, ce descriau realitatea daca nu asa cum ar trebui sa fie, in orice caz asa cum va fi atunci cand conflictele sociale vor fi fost evacuate din istorie. In schimb, neorealismul italian, ilustrat cu precadere de cinematografie, focaliza fragmente de viata autentica extrase din mediile sociale cele mai lipsite de resurse si de capital simbolic. Comparand succint cele doua variante de realism, am putea spune ca prima era mai degraba inclinata spre un idealism candid, in vreme ce cea de-a doua aspira la autenticitatea cea mai brutala. Diferenta este relativ usor de explicat daca recunoastem ca ambele realisme sunt legate, explicit sau implicit, de ideologia comunista. In primul caz, clasicizarea realitatii este justificata de faptul ca societatile carora li se ofera spre consum acest tip de arta sunt deja socialiste. Al doilea caz exprima mai degraba disperarea unor artisti de stanga in fata unei realitati sociale proletare careia i s-a refuzat sansa de a construi socialismul.
Desi este arareori evocata, politica democratica nu este nici ea lipsita de o intentionalitate de ordin estetic. Aceasta nu trebuie insa cautata in locurile in care Vechiul Regim obisnuia sa-si manifeste ambitiile estetice: in arhitectura palatelor princiare sau in ceremoniile de curte. Estetica democratica este de factura strict conceptuala si isi are originea in teoriile si practicile predemocratice ale reprezentarii. Intrebarea "Cum trebuie sa arate reprezentantii natiunii?", deja formulata la sfarsitul secolului al XVIII-lea, are, in mod natural, si un continut estetic. Trebuie oare ca acesti reprezentanti alesi sa se asemuiasca pana la identitate cu alegatorii lor sau, dimpotriva, se cuvine ca intre ei si natiune sa se aseze o distanta pe care un estetician ar putea-o gandi in termeni de sublimare. Simplu spus, este oare potrivit ca alesii sa fie oameni de rand sau ar fi preferabil ca ei sa iasa din rand inainte chiar de a fi alesi. Epoca luminilor si a revolutiilor americana si franceza a optat pentru cea de-a doua solutie, aducand pe lume o "aristocratie electiva" in temeiul unui rationament filosofic bazat pe presupunerea ca cetatenii au tendinta naturala de a-i alege si de a se recunoase nu in cei asemenea lor, ci in cei mai buni, mai virtuosi si mai inteligenti decat media, in cei locuiti de trasaturi ce lipsesc marelui numar, dar la care toata lumea aspira. Asa de pilda, britanicii sunt dispusi sa considere ca Winston Churchill este cel mai reprezentativ englez al tuturor timpurilor, desi apartinea, prin origine, educatie, atitudini si limbaj, unei elite microscopice care s-a tinut intotdeauna la o distanta aristocratica de poporul britanic ca atare. Reprezentarea vointei natiunii mizeaza, intr-o astfel de perspectiva, tocmai pe amplitudinea diferentei estetice dintre cei care voteaza si cei insarcinati sa transforme votul in decizie politica. Practica democratica a celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea nu a luminat cu adevarat diferentele de clasa, de educatie si de avere intre guvernanti si guvernati. Abia in ultimele trei decenii ale veacului trecut, medierea actelor politice, operata de televiziune, a facut ca aceasta distanta sa para din ce in ce mai mica si, in orice caz, din in ce mai putin legitima.
Numai ca televiziunea a introdus, la randul ei, o noua doza de estetism in viata publica si a stabilit un nou mod de separare intre alesi si alegatori. Politicianul secolului al XXI-lea nu ii vede pe cetateni decat in campanie, in timp ce acestia au ocazia de a-i privi permanent imaginea in miscare. Politicianul zilelor noastre se impune din ce in ce mai putin ca o personalitate notabila in circumscriptia sa, in partidul sau, in profesia sa ori in categoria sa sociala, devenind un personaj de televiziune a carui menire nu este de a fi el insusi, ci de a urma cu fidelitate tendinte, gusturi, inclinatii despre care profesionistii comunicarii ii garanteaza ca sunt dominante statistic in societatea telespectatorilor. S-ar parea ca publicul romanesc de televiziune se afla astazi intr-o situatie de indecizie estetica. Atunci cand isi judeca politicienii angajati in campanie electorala, el tinde sa urmeze un canon de descendenta realist socialista. Clasei politice i se cere sa se rupa de trecutul comunist si sa priveasca spre viitorul european, i se pretinde sa fie mai virtuoasa decat se dovedeste romanul obisnuit, i se solicita sa fie mai tanara, mai treaza, mai cinstita, mai priceputa decat reusesc sa fie cei mai multi dintre cetateni in orizontul imediat al vietii. Romanii vor o clasa politica croita din acelasi material clasic din care a fost fabricat Churchill, de Gaulle sau Carol I. Cum televiziunea nu are complexitatea tehnica a cinematografiei, pe ecran nu incape mai mult decat un singur personaj principal. In aceste conditii, cetatenii sunt obligati sa lucreze simultan cu doua masuri de apreciere estetica: gandirea le impune exigenta neasemanarii intre ei insisi si reprezentantii lor alesi, iar privirea anuleaza distanta care-i desparte de un presedinte care s-a obisnuit sa umple ecranele sub orice pretext. De aceea, pretuirea de care se bucura Traian Basescu tine mai degraba de criteriile neorealismului. El este popular tocmai pentru ca imaginea sa televizata se suprapune intocmai peste portretul standardizat al romanului descurcaret: desconsiderare pentru educatie, limbaj neingrijit si adesea trivial, comportament colocvial, pasiune pentru denunt, inclinatie pentru afaceri obscure, tenacitate si mobilitate de spirit, lipsa de loialitate. Aparent, Traian Basescu este apreciat pentru ca, asemenea personajelor din filmele italiene ale primilor ani 1950, da impresia ca este "rupt din viata".
Daniel Barbu este profesor de stiinte politice la Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
