Din perspectiva raporturilor procesuale de ordin penal, sistemele judiciare pot fi distribuite in doua mari categorii. In lumea anglo-saxona, acuzatorul isi prezinta cazul unui judecator si isi supune argumentele judecatii unui grup de doisprezece cetateni. Statul ca atare nu judeca pe nimeni. Ramura judiciara a guvernamantului este, prin curtile sale de justitie, doar gazda care face posibila organizarea procesului si ii confera acestuia un caracter eminamente public. Cetatenii insisi sunt chemati sa isi judece concetatenii. Rolul statului, mai precis al ramurii sale executive, este acela de a urmari, de a investiga, de a colecta dovezi si de a pune sub acuzatie. Povara dovezii sta integral pe umerii acuzatorului, suna un principiu fundamental de drept. Procurorul are obligatia de a aduna probe, cu grija ca modul in care acestea sunt culese sa nu incalce in nici un fel drepturile civile ale celui incriminat. Actul de acuzare (indictment) este un act unilateral, facut inainte de sau in absenta as-cultarii partii incriminate, ce poate ramane, pana in momentul procesului, indictus, adica pe de-a-ntregul tacut cu privire la propria lui pozitie. Pana in clipa in care se afla fata in fata cu juratii, acuzatul nu are obligatia de a dovedi sau declara nimic. Pe cale de consecinta, acuzatul este definit ca fiind cel care se apara (defendant), singura lui functie fiind aceea de a demonstra, daca poate, netemeinicia probelor infatisate de procurori. Sistemul se ordoneaza in principiu dupa logica simetriei: doua parti adverse cu statut egal, una acuzand, cealalta aparandu-se, asteapta ca bunul-simt si experienta de viata a juratilor sa decida care dintre ele are dreptate. Judecatorul prezideaza intregul proces, avand datoria mai intai de a veghea ca drepturile cetatenesti - asa cum sunt proclamate de constitutie, produse in curtile de justitie si intrupate in proceduri - sa nu fie atinse in vreun fel si apoi de a da sentinta prevazuta de coduri si statute, daca cetatenii jurati considera ca o sentinta se impune. Cusurul acestui sistem rezida chiar in aparenta lui simetrie. De fapt, partile nu sunt cu adevarat egale. Acuzatorul fiind statul, acesta are la dispozitie un numar impresionant de resurse umane si materiale pe care le poate mobiliza impotriva oricarui particular banuit de a fi comis o crima. Particularul pus sub acuzatie nu are decat doua mijloace de a se apara, unul universal, celalalt variabil: procedurile si propriile resurse. De aceea, sistemul este deseori suspectat ca functioneaza in favoarea celor bogati, a celor care isi pot permite sa cumpere o aparare inteligenta si buna cunoscatoare a acelor proceduri capabile sa puna in valoare drepturile individuale si, mai ales, sa le opuna atotputerniciei statului.
Dimpotriva, sistemele judiciare de pe continentul european se intemeiaza pe o asimetrie structurala: statul este deopotriva judecator si acuzator, iar cel adus in fata instantei (inculpatul) este inseparabil in drept de vina ce i se atribuie de catre procurori si care, in principiu, va fi stabilita doar in cursul judecatii. Actele de justitie incep in birourile acuzatorilor publici, instanta de judecata fiind doar o prelungire a anchetei. Inculpatul, anchetatorii si judecatorii sunt definiti in indiviziune de sarcina de a afla adevarul cu privire la fapte ce nu sunt imputabile decat acuzatului. Acesta nu are dreptul de a ramane indictus in raport cu propriile sale actiuni, ci are datoria de a da declaratii ori de cate ori acestea i se cer de catre parchet. In schimb, procurorii nu au obligatia de-si comunica rezultatele stranse sub forma de dovezi. Pe 24 februarie, procurorii romani care-l investigheaza pe Dinu Patriciu au recuzat judecatorii care prezidau sedinta ce trebuia sa decida arestarea inculpatului, pe motiv ca acestia au comunicat avocatilor apararii probele din dosar. Faptul ca au pus la dispozitia acuzatului elementele probatorii in baza carora acesta este chemat in judecata a reprezentat pentru procurori o dovada a lipsei de impartialitate a judecatorilor. Cu alte cuvinte, un judecator impartial este cel care imparte cunoasterea dosarului cu procurorii, dar refuza inculpatului aceasta cunoastere. La randul sau, acuzatul este constrans sa-si dovedeasca nevinovatia fara sa stie cu adevarat in ce consta, pe ce cale si in temeiul caror probe a fost dedusa vinovatia sa. S-ar spune, rasturnand dictonul anglo-saxon, ca povara dovezii zace pe umerii inculpatului. De indata ce un particular starneste interesul ministerului public, respectivul cetatean se vede nevoit sa-si probeze nevinovatia prin declaratii, prin acte repetate de sinceritate, prin asumarea calitatii de invinuit, prin ruperea legaturilor cu prietenii personali sau politici, prin demisia voluntara din functii si demnitati publice, atunci cand este cazul. Invinuitul sau inculpatul care continua sa-si viziteze prietenii, fie ei sefi de guvern, care acuza parchetul de abuz, care face declaratii de presa, care da in judecata statul pentru incalcarea unor drepturi elementare se lasa in voia unui nepermis amestec politic in actul de justitie. Iar instanta care lasa in libertate un astfel de inculpat comite un act ilegal si netemeinic, in limbajul procurorilor care au atacat in apel sentinta judecatorilor care au socotit nejustificata arestarea lui Patriciu.
Compararea, oarecum didactica, a celor doua sisteme duce la o concluzie nelinistitoare. Practicile judiciare romanesti post-comuniste, ce includ perchezitiile abuzive, urmarirea de catre serviciile secrete, ascunderea probelor fata de inculpat, atmosfera de ocultism in care se desfasoara ancheta, datoria acuzatului de a-si dovedi nevinovatia, sunt in natura, chiar daca nu in grad, practicile majoritatii statelor membre ale Uniunii Europene. Singura diferenta rezida in faptul ca, in Europa, cultura drepturilor si libertatilor civile este mai solida si mai veche, iar respectarea procedurilor constituie regula, nu exceptia. Ceea ce explica de ce Comisia Europeana sau macar comisarul italian pentru justitie nu se scandalizeaza in fata modului in care dreptatea este administrata in Romania. In cele mai multe tari europene, dreptatea este o functie birocratica pe care statul o opune cetatenilor, nu o relatie de echitate intre cetateni arbitrata de stat. Putem fi de pe acum siguri ca, in materie de reforma a justitiei, integrarea europeana nu va duce la un raport ceva mai simetric intre stat si cetateni. Acestia vor fi in continuare victimele coniventei structurale dintre magistratii judecatori si magistratii procurori, asezati pe aceeasi banca a statului in fata unor inculpati datori sa-si dovedeasca nevinovatia.
* Daniel Barbu este profesor de stiinta politica la Universitatea din Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
