Economia mondiala a traversat o perioada fasta: timp de vreo doua decenii, cresterea economica a lumii a fost in general viguroasa, iar inflatia a ramas sub control; in conditiile stabilitatii de pe piata, dobanzile au scazut pana la niveluri fara precedent, ceea ce a stimulat atat investitiile, cat si cresterea valorii activelor - care, la randul ei, a generat un efect euforic de bunastare si a intretinut nivelul ridicat al consumului.
Dupa parerea mea, au fost mai multi factori care au concurat la evolutia favorabila. Mai intai, au fost culese roadele politicilor sever antiinflationiste din anii '80 in SUA si Europa; a ajutat si responsabilitatea fiscala mult imbunatatita, mai intai in Statele Unite (sa nu pierdem din vedere ca democratul Bill Clinton a condus finantele americane la surplus si a redus serios datoria publica), iar apoi si in Uniunea Europeana, care se pregatea pentru adoptarea monedei unice. Cred ca inca si mai importanta a fost intrarea in circuitul economic mondial a Chinei si a altor tari in curs de dezvoltare mari (in special India, Brazilia, Turcia) - care au produs mult si ieftin, sprijinind astfel dinamica sustinuta a consumului mondial in conditii de stabilitate a preturilor. Noile tehnologii, indeosebi cele ce fructifica economic informatizarea, au permis nu numai cresterea rapida a productivitatii muncii la nivel mondial, ci si accelerarea fara precedent a vitezei cu care se propaga si penetreaza cunostintele noi din toate domeniile.
Parea ca evolutia favorabila nu se va incheia niciodata. Nu e nimic nou sub soare aici: fiecare criza majora a fost precedata de un optimism debordant, de ignorarea semnalelor ca ceva nu e totusi in regula. De data asta, dupa parerea mea, s-au intalnit doi factori: unul ce tine de jocul pietei financiare si altul de fundamentele economiei mondiale. Simplificand putin, as spune ca piata financiara a cazut prada goanei dupa profituri tot mai mari (ceea ce in principiu nu este de condamnat), in conditiile in care randamentele reale ale plasamentelor nu puteau in mod obiectiv sa se mentina atat de sus vreme atat de indelungata. Exigentele investitorilor
s-au pliat perfect pe interesele administratorilor, care au descoperit modalitatea de a pastra aparenta ca totul este cat se poate de bine. Utilizarea unor instrumente financiare foarte sofisticate - greu de inteles uneori chiar si de specialisti in materie - a dus nu doar la diseminarea riscului, ci si la subevaluarea lui drastica si, pe aceasta baza, la adoptarea unei politici de plasamente tot mai aventuroase, dar care parea a fi corecta. Pana la urma, jocul acesta s-a sfarsit: intermediarii, care inregistrasera profituri imense - de multe ori fictive - si-si acordasera premieri anuale inimaginabile, s-au trezit spre a constata ca acoperirea cu capital a tranzactiilor lor s-a tot subtiat, iar calitatea reala a plasamentelor a devenit cel putin nebuloasa. Buba s-a spart atunci cand avalansa de neplati ale creditelor ipotecare din Statele Unite a relevat cat de adanca este prapastia dintre inregistrarile contabile ale creditorilor si capacitatea reala de a fructifica activele in cauza.
Fara nicio legatura cu aceste evolutii de pe piata financiara, s-au produs mutatii majore in economia mondiala. Dupa ce timp de decenii China si celelalte tari in curs de dezvoltare au tot exportat dezinflatie in intreaga lume - producand mult si ieftin - s-a ajuns totusi la momentul in care aceste tari au nevoie de resurse nu doar pentru a produce pentru export, ci si pentru consumul lor intern. Energia si alimentele sunt primele pe lista, dar vor urma cu siguranta si alte produse pentru care consumatorul indian sau chinez va fi in stare sa plateasca - alterand astfel un flux care pana de curand avea sens unic: dinspre producatorii asiatici catre consumatorii occidentali.
Probabil, va veni momentul in care pretul petrolului se va retrage de la nivelul la care va fi ajuns, la fel si preturile pentru alimente. Cu siguranta, pietele insele vor asigura in timp reglarea: cresterea eficientei energetice, adoptarea pe scara tot mai larga a altor forme de energie decat cele bazate pe hidrocarburi, cresterea productiei agricole prin extinderea suprafetelor cultivate si a randamentelor - toate vor duce la reechilibrarea balantei intre cerere si oferta si la calmarea pietelor.
Pana atunci, insa, incertitudinile se tot acumuleaza. Pe de o parte, corectia pietei imobiliare - ce a fost mai pronuntata in SUA si Marea Britanie, dar a afectat deja si Spania si pare sa se extinda, chiar daca mai putin virulent - a diminuat senzatia de bogatie, care la randul ei intretinuse consumul. Inflatia, ajunsa la niveluri necunoscute de peste doua decenii, amplifica sentimentul de saracire al consumatorului occidental si duce la exigenta publicului ca "cineva" sa faca ceva pentru a reveni la cum a fost mai inainte.
Or, aici cred ca este singura certitudine in toata aceasta situatie: nimic nu va mai fi cum a fost. Ramane de vazut insa daca decidentii politici ai lumii vor reusi sa evite capcanele in care au cazut in anii '70 - prelungind fenomenul stagflatiei - sau, cine stie, daca nu vor aparea noi provocari, in care sa se impiedice.
Unde se afla tara noastra in tot acest joc? Voi reveni asupra subiectului intr-un articol viitor. Ceea ce mi se pare foarte limpede este insa ca, de aici inainte, nu trebuie sa mai asteptam sa importam dezinflatie de la altii. Va trebui sa ne bazam pe propria noastra dezinflatie, pe seama unor politici cu mult mai articulate decat cele de pana in prezent. Daca liderii politici inteleg cat este de delicata situatia si cat de aproape suntem de o "aterizare fortata", avem sanse mari de a continua o dezvoltare care a inceput promitator. Sa speram ca dupa alegeri va prevala ratiunea. Si sa mai speram ca economia noastra rezista pana atunci...
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara la BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
