Dezbaterea privind fondul Proprietatea (FP) a readus in atentia publica problema averilor confiscate, a modalitatilor de reparatie materiala. Nu intru aici in tehnicalitati ale operationalizarii acestui fond, care sunt complicate si controversate; discut implicatii ale alternativei sugerate de unii analisti de despagubire lichida imediata (cash).
Retrocedarea, acolo unde este posibil, este calea fireasca. La nivel macro implicatiile ar fi doua. Una priveste transferul de proprietati (active), care poate induce modificari in comportamentul de consum. In masura in care propensiunea marita spre consum a unora este compensata de inclinatia diminuata a altora efectul poate fi neinsemnat. O alta implicatie ar fi ajutorul statului pentru cei care trebuie sa renunte la posesiunea bunurilor pe care le foloseau; ar apare o influenta asupra bugetului public, care depinde de anvergura retrocedarilor si dimensiunea ajutorului de stat.
Sa revin la despagubirea prin bani. Aceasta modalitate elimina riscul valoric pe care il contin actiunile la FP; si ar multumi pe cei care nu doresc sa mai astepte, indiferent de varsta. Dar aceasta alternativa are implicatii macroeconomice severe si este surprinzator ca cei care o sustin le oculteaza, cu stiinta sau fara.
Valoarea anuntata a activelor gestionabile de catre FP, de cca. 4 miliarde de euro, ar fi o masura a revendicarilor celor carora li s-au confiscat proprietati (s-au vehiculat si cifre superioare). Suma reprezinta cca. 5% din PIB-ul actual. Un argument utilizat de cei care sustin despagubirea in bani este ca datoria publica a tarii este mica, sub 25% din PIB, fata de plafonul de 60% impus de conditiile Maastricht; ca statul ar putea contracta imprumuturi de 4 mld. euro, iar fondurile obtinute sa fie distribuite ca despagubiri. Ce se subestimeaza insa in mod flagrant este impactul asupra conditiilor monetare din economie, asupra inflatiei. Sa admitem ca aceste imprumuturi ar fi contractate relativ iute. 4 mld. euro inseamna peste 80% din baza monetara (M0) din economia noastra. Sa ne imaginam ce efecte ar avea plata unor asemenea despagubiri asupra lichiditatii din economie; stabilitatea monetara castigata in ultimii ani s-ar duce pe apa sambetei fie si atenuand efectul nociv printr-un multiplicator mai mic al banilor ca urmare a continuarii monetizarii economiei (pe de alta parte, reinflamarea inflatiei ar creste din nou multiplicatorul banilor!). Chiar daca
s-ar esalona plata despagubirilor pe cativa ani, impactul asupra conditiilor monetare ar ramane major. Este drept ca o parte din acest efect s-ar duce in deficite externe mai mari.
Din punct de vedere al bugetului public, imprumuturile externe echivaleaza cu o crestere dramatica a deficitului: 5% din PIB daca se fac intr-un un an; 2,5% din PIB, efectuate fiind 2 ani la rand; 1,25% din PIB, daca imprumuturile se fac in 4 ani. Trebuie contabilizate aici plata de dobanzi anuale si a principalului la finele perioadei de imprumut. Daca BNR ar incerca contracararea efectelor deficitelor bugetare sporite sterilizarea lichiditatii crescute ar conduce la dobanzi mult suite, care ar atrage fonduri speculative substantiale, intrandu-se intr-un cerc vicios periculos.
S-ar putea distribui obligatiuni de stat, o formula ce ar echivala cu un imprumut intern facut de stat de la persoanele eligibile pentru despagubiri. Bugetul public ar fi afectat anual de plata de dobanzi, iar la maturitate de plata nominala a obligatiunilor. Diferenta macroeconomica fata de despagubirea cash rapida ar fi o amanare a injectiei mari de lichiditate (desi dobanzile platite, de sute de milioane de euro, ar suplimenta deficitul anual cu 0,4-0,5% din PIB).
S-ar dezvolta o piata a obligatiunilor, asemanatoare cu tranzactionarea de actiuni la FP. Aceste obligatiuni s-ar tranzactiona cu discounturi cu atat mai mari cu cat perioada lor de viata ar fi mai lunga. Exista si posibilitatea unor obligatiuni perpetue, dar nu este clar ca ar fi acceptata de cei care doresc despagubiri totale, cat mai grabnic.
Tabloul schitat mai sus trebuie contextualizat, avand in vedere intrarea in UE in 2007, care va aduce in prim-planul politicii macroeconomice priceperea in a concilia logica monetarista a dezinflatiei cu logica expansionista (keynesiana) a unui buget mai mare - care foloseste fonduri UE.
Sa trag linie: modalitatea de despagubire cash imediata sau chiar esalonata pe cativa ani ar avea implicatii severe asupra stabilitatii monetare a tarii.
* Daniel Daianu este analist economic si fost ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
