Ne-a surprins şi încă ne surprinde locul României din coada Europei. Am văzut că urcăm (în anii 2000-2008) şi ne-am aşteptat să fi lăsat în urmă cel puţin două-trei ţări din jurul nostru şi multe alte ţări din lumea largă. Numai că nici vecinii noştri şi nici alţi competitori nu bat pasul pe loc. Noi am urcat, într-adevăr, dar numai în raport cu noi înşine, cei din anii trecuţi.
Apoi a venit criza, iar noi am continuat să fim ultimii din Europa în competiţia economică. De ce? Întâi şi întâi pentru că producţia industrială continuă să sângereze. Încercările de creşteri cantitative, încetinite şi ele în anii 2009-2012, sunt anihilate de restrângeri în sferele productivităţii muncii şi competitivităţii.
Cum am ajuns noi în coada Europei? Fără îndoială că locul l-am "cucerit" în anii socialismului. Căci înainte de război, pe continentul nostru, erau ţări care atunci când ne priveau se uitau în sus. Dar toate astea sunt acum trecut. Sunt istorie. Ne interesează cu deosebire greşelile din prezent. Căci numai ele mai pot fi îndreptate.
Din '90 până acum alternanţa la putere a funcţionat. Dar politicile economice, de la strategiile de restructurare până la cele privind redistribuirea resurselor, au fost concepute de cele mai multe ori cu ochii pe un orologiu rămas în urmă. Cei care au deţinut puterea, în toţi aceşti ani, au partea lor de vină. Dar societatea românească nu e mai puţin vinovată. An de an, din '90 încoace, societatea civilă a cheltuit prea mult timp cu politica, neglijând economia. Iar când, rareori, şi-a întors faţa către economie, am văzut-o preocupată mai puţin de perspectivă şi mai mult de probleme curente. Aşa se face că nici măcar astăzi marile mize ale economiei româneşti nu sunt nici productivitatea, nici competitivitatea şi nici eficienţa. România obţine creştere economică mizând pe dezvoltarea conjuncturală, pe supraefortul de a produce mai mult cu mai multe importuri, cu mai mulţi bani şi cu un consum mai mare de capital fix.
Cheia problemei se află, desigur, în companiile statului. Nefiind antrenate să înoate în ape curgătoare, ele îşi doresc să meargă înainte aşa cum au fost obişnuite: fără concurenţă, fără rigori contractuale şi fără cerinţa de a lua în seamă semnalele pieţelor. Neputinţa celor mai multe dintre companiile statului de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă sau la export, a fost ani mulţi şi continuă să fie privită de întreaga noastră societate cu o îngăduinţă rar întâlnită. Fapt ce le-a permis să-şi vadă în linişte de ale lor, păstrând scheme manageriale hipertrofiate, făcând cifre de afaceri din inflaţie şi dând impresia că reformele mai pot fi amânate...
Dacă s-ar fi unit, într-un demers comun, ONG-urile cu profesorii din şcoli, cu preoţii din biserici, cu elitele intelectuale, antrenând ziarele, televiziunile, instituţiile culturale, pentru a explica populaţiei ce ne trage înapoi, altul ar fi fost astăzi locul României în lume. Ce să le fi spus oamenilor? Fireşte, că sunt săraci din cauza obişnuitelor pierderi cauzate de modul învechit în care este organizată munca în societatea românească. Şi că numai o combinaţie raţională ne mai poate salva; o combinaţie între atât de mult discutata restructurare şi o altă ecuaţie economică, în care venitul să fie legat de competiţia muncii. Fără aceste două salturi, calitative, într-un moment al adevărului, niciun fel de alchimie nu ne poate scăpa de locul din coada Europei.
Societatea civilă pare agasată de expresii ca restructurare, pieţe libere integrate, productivitate, eficienţă, care după ce că sunt "banale" s-au şi "demonetizat" de atâta rostire. Dar fără pieţe libere, integrate în sisteme raţionale, nu vom avea o economie capabilă să valorifice eficient banii şi munca. Fiindcă nu avem cum să ajungem la competitivitate. Cuvânt şi el... "demonetizat". Mai ales că această banalitate, competitivitatea, cere competenţă! Iar competenţa se afirmă numai în condiţiile în care munca este motivată, material şi moral. Şi iată cum, românii, neputând atinge competenţa specifică vremii noastre, continuă să fie rău plătiţi; hrana populaţiei continuă să fie necorespunzătoare; starea spitalelor - jalnică; alocaţiile pentru învăţământ şi pentru educaţie - neîndestulătoare. Pentru că economia, dominată încă de un sistem conjunctural, orientat cu spatele la piaţă într-o măsură ce nu-i deloc neglijabilă, nu reuşeşte să înmulţească banii şi să asigure bunurile de care societatea are nevoie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
