O piaţă de capital are nevoie de două ingrediente principale pentru a fi interesantă pentru investitori: un obiect atrăgător al potenţialei investiţii (instrumente financiare) şi încredere. O parabolă care circulă pe pieţele financiare ale lumii spune că o piaţă devine matură atunci când poate fi manipulată. Altfel spus, o piaţă nemanipulabilă este ca şi inexistentă, nu trebuie luată în serios, pentru că interesul investitorilor este atât de mic, de nesemnificativ, încât nu se oboseşte nimeni să o manipuleze. Absenţa interesului pentru obiectul potenţialei investiţii, face superfluă orice discuţie cu privire la abuzul de piaţă, la manipulare.
O investiţie pe piaţa de capital nu se realizează de regulă din dorinţa de a deveni proprietarul unor active sau din raţiuni sentimentale, ci dintr-un unic resort: acela de a face bani. Paradigma pieţelor financiare va rămâne aceeaşi întotdeauna: dorinţa investitorilor de a înmulţi banii.
De aceea, raporturile juridice create pe pieţele financiare trebuie înţelese ca vizând acest scop, absolut legitim.
Acesta este prima idee, teza fondatoare, pe care trebuie s-o înţeleagă cei care deţin competenţa de a oferi încredere: legiuitorii şi magistraţii. Pe lângă dezideratul primoridal, acela de a cumpăra ieftin şi de a vinde scump, marii potenţiali investitori îşi doresc să realizeze investiţia facil, fără proceduri birocratice complexe şi să fie ocrotiţi în faţa riscului abuzului de piaţă.
Reglementarea trebuie să faciliteze tranzacţionarea, după cum aplicarea normelor de către magistraţi trebuie să încurajeze investitorii să investească în piaţa aflată sub jurisdicţia respectivă.
Din orice perspectivă s-ar privi piaţa de capital, este limpede că la bursă se vinde încredere. în primul rând se vinde încrederea că se pot face bani în mod cinstit, transparent. Apoi, se vinde încrederea că cifrele sunt corecte, că emitenţii dau dovada de transparenţă şi corectitudine, iar dacă nu se întâmplă aşa, autoritatea publică intervine prompt. Se vinde însă şi încrederea că orice faptă ilicită este pedepsită şi orice prejudiciu creat în urma încălcării legilor este recuperat. Atunci când autorităţile acordă în mod tacit sau explicit o protecţie unor persoane care nu respectă normele pieţei, retragerea sau abţinerea investitorilor este firească.
Înainte de a culpabiliza statul că nu a făcut privatizări atractive prin bursă, cred că ar fi necesară o privire asupra încrederii oferite investitorilor de justiţia din România şi de autoritatea de supraveghere a pieţei de capital. Aceasta cred că este problema esenţială, pentru că, până la urmă, România s-a bucurat de faimosul program de privatizare în masă care a condus la crearea Pieţei Rasdaq şi a SIF-urilor. Cred că întrebarea corectă din această perspectivă este de ce a ajuns Piaţa Rasdaq la acest nivel insignifiant şi de ce aceste SIF-uri (care oricum au hrănit piaţa de capital din România ani de zile) se bucură de un interes atât de scăzut din partea investitorilor? Oare nu datorită absenţei încrederii în aplicarea normelor legale? O autoritate eficientă şi o justiţie corectă ar impus ca delistările anilor 2002- 2004 să se realizeze la un preţ corect (vorbim de Dacia, Romcim, Brau Union, fabrica de cauciucuri Victoria, Sidex Galaţi, Terapia Cluj etc.), ca SIF-urile, având în vedere portofoliile iniţiale, să fie campioane bursiere regionale şi nu obiectul atâtor anchete penale, ca normele privind ofertele publice obligatorii să fie respectate de toate persoanele care deţin direct sau indirect, de iure sau de facto, controlul asupra unor societăţi listate, ca administratorii să răspundă pentru sifonarea emitenţilor şi aşa mai departe.
Chiar dacă ofertele iniţiale şi primare din acest an privind acţiunile companiilor din domeniul energetic vor avea succes şi piaţa din România se va revigora, problema încrederii în justiţie (privită lato sensu) rămâne.
Legislaţia pieţei de capital este inevitabil complexă. Dreptul pieţei de capital este expresia cea mai evoluată a dezvoltării normelor de drept privat, întrucât pe piaţa de capital se transferă în epoca contemporană cele mai importante valori, fiind şi cel mai corect mod de a face afaceri. Ori corectitudinea, până când umanitatea va ajunge la un nivel excepţional al bunei-credinţe, se obţine prin legi şi prin aplicarea strictă a lor.
Este vădit imposibil pentru un magistrat să asimileze şi să pătrundă sensurile normelor din dreptul pieţei de capital, dacă nu-şi alocă suficient timp pentru acest demers. A impune unui om să judece litigii nenumărate din vastul teritoriu al dreptului privat alături de cele complexe din domeniul dreptului pieţei de capital alterează indubitabil actul de justiţie, soluţia fiind pronunţată, în cele mai fericite cazuri în temeiul bunului simţ, nu al normelor care ar trebui aplicate. în unele cazuri însă, necunoaşterea sau neînţelegerea normelor dreptului pieţei de capital determină ca "influenţele nepotrivite" să încline balanţa, uneori chiar împotriva bunului simţ.
Actuala desfăşurare a proceselor privind aplicarea dreptului pieţei de capital conduce la situaţii în care magistratul este adus într-o imposibilitate obiectivă de a parcurge întreaga legislaţie aplicabilă unei speţe (am în vedere şi reglementările dense ale operatorilor de piaţă), de a realiza interpretări sistematice ale normelor incidente sau chiar de a-şi forma o imagine completă asupra situaţiei de fapt, la rândul ei complexă, conturată uneori de analize tehnice şi fundamentale, de modele economice, de facilităţile tehnice ofertie de sistemele de tranzacţionare, de modul de transmitere a ordinelor bursiere etc.
Rezultă aşadar că oricât de multă putere muncă şi pasiune ar avea un judecător, limitele sale sunt în mod rezonabil depăşite de vastul volum al reglementărilor din dreptul pieţei de capital, dacă nu i se permite să-şi aloce suficient timp pentru studierea prealabilă a acestei ramuri de drept şi, ulterior, pentru analiza fiecărei speţe în parte. În atari împrejurări, nu mi se pare că poate fi concepută o altă soluţie decât înfiinţarea unor complete specializate în judecarea litigilor din domeniul dreptului pieţei de capital în cadrul instanţelor susceptibile de a avea pe rolul lor astfel de procese. Am în vedere secţia de contencios-administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, care soluţionează litigiile privind actele emise de CNVM, precum şi secţiile civile ale curţilor de apel şi tribunalelor care au pe rolul lor în mod constant un anumit un număr de litigii privind aplicarea dreptului pieţei de capital. Judecătorii care ar intra în astfel de complete ar trebui să promoveze un anumit examen cu subiecte din domeniul dreptului pieţei de capital. Desigur, nu susţin că magistraţii respectivi ar trebui să judece numai litigii din domeniul pieţei de capital, însă obiectivul urmărit nu poate fi atins decât dacă li se oferă suficient timp pentru studiul normelor, doctrinei, jurisprudenţei, precum şi a cauzelor deduse judecăţii.
Cred că mitul repartizării aleatorii generalizate a dosarelor în cadrul aceleeaşi secţii ca unic mijloc de luptă împotriva corupţiei trebuie să apună. Repartizarea aleatorie unui număr de judecători din cadrul unei secţii, evident că nu e infailibilă, putând fi manipulată. Dacă vor fi numai patru judecători, spre exemplu, la o anumită instanţă care vor judeca litigiile din sfera pieţei de capital, aceştia vor fi răspunzători într-o mai mare măsură de soluţiile pronunţate, conturând inevitabil o jurisprudenţă coerentă şi predictibilă. Desigur, ar putea veni imediat contraragumentul: o astfel de jurisprudenţă s-ar putea întemeiea pe mită, pentru că e mai uşor să mituieşti patru oameni decât să mituieşti patruzeci, interesul public fiind astfel deservit în cel mai înalt grad. La o astfel de susţinere, răspunsul e simplu: DNA-ul trebuie să-şi facă datoria.
Până la urmă, repartizarea aleatorie generalizată prezumă într-un fel absenţa onestităţii magistraţilor. Viitorul nu poate şi nu trebuie să fie întemeiat însă pe o astfel de prezumţie, ci pe cea contrară, dublată de încrederea justiţiabilor, inclusiv a investitorilor, mari sau mici, că judecătorul care decide asupra persoanei sau averii sale este un profesionist autentic, specialist în domeniul de drept în sfera căruia se încadrează litigiul.
Cristian Duţescu este partener la casa de avocatură Duţescu&Partners
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
