În episodul anterior arătam că esenţa activităţii de intermediere financiară o reprezintă administrarea riscurilor, iar riscul este, pe de o parte, pierdere sau ameninţare şi, pe de alta, oportunitate. Riscul face parte din viaţa de zi cu zi. Cea mai mare parte a riscurilor cu care s-au confruntat oamenii de-a lungul timpurilor a fost de natură fizică. De la omul preistoric care-şi riscă viaţa pentru a găsi de mâncare (oportunitatea) şi până la navigatorii care-şi riscau viaţa pentru cucerirea de noi teritorii (oportunitatea). Chiar şi în zilele noastre sunt oameni care-şi riscă viaţa pentru a depăşi noi frontiere, pe şi sub pământ, pe apă şi în adâncuri, în spaţiu etc. Apariţia şi mai ales dezvoltarea comerţului şi a pieţelor financiare au permis însă o separare a riscului fizic de cel economic şi, astfel, investitorii pot să-şi rişte banii fără să-şi pună şi vieţile în pericol.
Tot din cele mai vechi timpuri, oamenii au inventat şi au devenit împătimiţi de jocurile de noroc care, deşi la modul ludic, reprezintă chiar chintesenţa asumării de riscuri. Ironia face ca jocurile de noroc să fie cele care au dus la descoperirile lui Cardano în sec. 16 şi ale lui Fermat şi Pascal în sec. 17, care au pus bazele teoriei probabilităţii, tocmai pentru că jocurile de noroc reprezentau un laborator ideal pentru a experimenta cuantificarea riscurilor. Probabilitatea a avut întotdeauna acest înţeles dual: unul interpretând trecutul, celălalt privind spre viitor, unul preocupat de ceea ce ştim în realitate, celălalt de opiniile noastre despre viitor.
Indiferent dacă vorbim de exploratori, jocuri de noroc sau de bancheri, riscul este indisolubil legat de timp. Riscul şi timpul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede pentru că dacă n-ar fi viitor, n-ar exista risc. Timpul transformă riscul, iar natura riscului este modelată de orizontul de timp: viitorul este terenul de joc al riscului. Timpul contează cel mai mult atunci când deciziile sunt ireversibile şi totuşi multe decizii ireversibile trebuie luate pe baza unor informaţii incomplete. Ireversibilitatea domină decizia în aproape orice întreprindem: când facem un copil, când ne schimbăm locul de muncă, când dăm un credit etc. Şi, odată ce am acţionat, renunţăm la opţiunea de a aştepta până când avem acces la informaţii noi.
Dihotomia risc cuantificabil obiectiv - risc subiectiv a fost rezolvată doar în 1921 de către Frank Knight, care a definit astfel diferenţa dintre risc şi incertitudine: "Incertitudinea trebuie acceptată într-un sens total diferit de cel al Riscului, de care nu a fost niciodată cu adevărat separată. (...) Esenţial este că «riscul» înseamnă în anumite cazuri o cantitate susceptibilă de a fi măsurată" şi este diferit de incertitudine, care e nemăsurabilă.
Ce relevanţă au cele de mai sus asupra bankingului? Foarte simplu! Bankingul operează în acelaşi timp şi cu riscuri cuantificabile şi cu incertitudini nemăsurabile. Pentru a cuantifica riscul, bancherii operează cu bilanţuri, conturi de profit şi pierderi, cash-flow-uri, rapoarte sectoriale, statistici şi previziuni macroeconomice etc. Deşi au acces la o sumedenie de informaţii, bancherii sunt conştienţi că nu le pot obţine pe toate. Mare parte din informaţiile de care dispun sunt fie incorecte, fie incomplete. Chiar dacă îşi folosesc intuiţia şi experienţa în luarea deciziilor, niciun eveniment nu este identic cu unul care a avut loc sau cu unul care urmează să se întâmple. Niciodată nu ştiu cu precizie cât de bun este eşantionul de care dispun, pentru că perioada relevantă este prea scurtă pentru a aduna eşantioanele necesare unei analize complete şi, din acest motiv, nu pot avea niciodată certitudini absolute.
Atunci când îşi asumă un risc, bancherii mizează pe un anume rezultat al deciziei luate, deşi nu ştiu cu certitudine care va fi rezultatul. Această incertitudine este ceea ce face decizia atât de dificilă şi riscantă. Din păcate, gradul de incertitudine acceptabil nu este prevăzut în niciun manual. Întrucât reducerea incertitudinii este ori imposibilă ori, în cel mai bun caz, extrem de costisitoare, în cele din urmă trebuie să se ajungă la o decizie subiectivă cu privire la câtă incertitudine este acceptabilă.
Cel mai bine a exprimat această idee Keynes în 1937, ca răspuns la criticile adresate ultimei sale opere, Teoria Generală: "Prin cunoaştere «incertă» (...) nu înţeleg numai a distinge între ceea ce e cunoscut drept cert de ceea ce este doar probabil. (...) Sensul în care folosesc termenul este acela în care perspectiva unui război în Europa este incert sau preţul cuprului şi rata dobânzii peste douăzeci de ani, sau uzura morală a unei invenţii noi. (...) În legătură cu aceste chestiuni, nu există o bază ştiinţifică pentru a formula un calcul probabilistic. Pur şi simplu nu ştim!".
Din păcate, explozia informaţiilor, în loc să simplifice lucrurile, le-a făcut mai complicate, pentru că viaţa a devenit mai incertă, iar lumea mai dificil de înţeles şi, ca atare, incertitudinea are mult mai multe şanse să prevaleze decât probabilitatea matematică. Dacă în 1936 Keynes se gândea la un orizont de timp de douăzeci de ani, în ziua de azi şi un orizont de cinci ani e lung.
Atunci când băncile au dat credite în 2006-2008, previziunile de creştere economică pentru România erau de 5-6% pentru anii 2009-2011. În realitate, în 2009 a fost o scădere de 7,1% iar în 2010 o scădere de 1,3%. În ultimii şapte ani cursul EUR/RON a fluctuat de la 3,62 la 3,11 şi apoi la 4,36. În ultimii patru ani, euro s-a depreciat şi apoi s-a apreciat faţă de dolar cu 20-25% de trei ori. Cine poate să spună cu precizie care va fi cursul valutelor sau preţul ţiţeiului sau al metalelor sau al terenurilor sau al caselor sau nivelul dobânzilor peste 2-3 ani? Nimeni!
Mărturisesc cu ciudă că n-am prevăzut criza. Singura consolare e că nici laureaţi ai premiului Nobel pentru economie şi nici dl. guvernator, potrivit propriilor marturisiri, n-au prevăzut-o. Aşa cum spunea dl. guvernator în octombrie 2011 "... sistemul financiar investeşte în viitor. Cine ştie ce se va întâmpla?".
Şi totuşi, descoperirile legate de natura riscului şi de arta şi ştiinţa alegerii între alternative, precum şi abilitatea de a defini ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor, stau la baza economiei de piaţă moderne. Fiecare progres major în civilizaţia omenească , de la inventarea uneltelor de către omul preistoric şi până la banking, asigurări, terapia genetică sau zborurile spaţiale, a devenit posibil pentru că cineva şi-a asumat un risc, neacceptând statu-quo-ul. Cu toate sincopele şi crizele, societatea omenească a evoluat şi va continua să evolueze tocmai pentru că au fost şi sunt oameni (inventatori, intreprinzatori, bancheri etc.) care sunt dispuşi să-şi asume riscuri şi incertitudini.
Dan Pascariu este preşedintele Consiliului de Supraveghere al UniCredit Ţiriac Bank
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
