Apetenta presedintelui Iliescu pentru lectii livrate Occidentului generic nu mai este un secret pentru nimeni si nici o surpriza. In privinta domniei sale, surprizele au fost altele: bunaoara, articolul semnat intr-o editie de acum patru ani din Washington Post - care era tocmai un indemn pentru americani (si europenii occidentali, atunci in aparenta mai uniti decat azi...) de a tine Rusia departe de Dunare*. Nu mai conteaza cine a avut initiativa acelei pozitii, daca a fost cineva din staff-ul de la Bucuresti sau a fost gaselnita vreunui consilier americani; ce conteaza este ca a fost un act de imagine ce trebuie incadrat in conturul campaniei electorale ce avea sa urmeze si, mai ales, ca nu avem motive sa credem ca - indiferent de initiator sau autorul efectiv al articolului - presedintele nu ar fi fost sincer.
Sincer, dupa cum nu ma indoiesc ca este presedintele si acum, cand ii mai trage de urechi pe americani.
Problema este eficienta acestor acte, nu pentru un presedinte la final de mandat(e), ci pentru societatea romaneasca. Sunt cu mult mai tentat sa cred ca dl Iliescu nu-si asuma explicit acest discurs si nu-l va transforma in program politic; aceasta este, pur si simplu, maniera domniei sale de a gandi realitatea lumii contemporane. Cu toata experienta politica, atunci cand vorbeste liber pe aceasta tema domnia sa devine caustic la adresa Occidentului, pe care-l percepe mai cliseizat decat i-ar cere-o functia si inteligenta, ambele notabile. Presedintele s-a dorit schimbat dupa 2000; in locul celui care multumea in 1990 minerilor pe o limba de lemn furniruit, presedintele viitorului deceniu - cel din ultimii ani - a parut mai daruit tolerantei, pacificarii, gandirii critice la adresa camarazilor de partid. Dar toate declaratiile ce au uimit presa romana (mustrarea adresata ambasadorului Guest, recentul expozeu istoric de la Constanta etc.) nu vorbesc despre convingerile etice sau istorice ale presedintelui, ci despre frustrarile sale - care, in partea lor voalat-antioccidentala, sunt si ale altor romani.
Ce mi se pare mai nefericit in aceasta poveste este ca reflectiile presedintelui despre noua si vechea Europa, despre sansa Occidentului si nesansa istorica a Orientului european, despre varsta Statelor Unite si dreptul lor de a judeca o lume mai veche decat ele etc. amesteca lucruri reale (si intrucatva obiective) cu ceva complexe de inferioritate, cu totul personale si subiective. Pe de o parte, in ultimii ani dl Iliescu nu a mai fost interlocutorul privilegiat al occidentalilor care ne-au vizitat - si vad aici o prima sursa de frustrari. Apoi, sa acceptam totusi ca presedintele face parte dintr-o generatie care, la varsta maturizarii politice, a inghitit cu noduri paternalismul sovietic - si de aici sensibilitatea sa mai noua in raport cu "aroganta", "scortosenia" sau "imperialismul" american. Sigur ca, la varsta de aur a Orientului bizantin, rafinat si ingemanat cu decadenta, Occidentul era un ghem de barbarie si obscurantism (altii ar putea vedea aici si vitalitate, si cutezanta...); sigur ca abilitatea secretarul de stat Rumsfeld de a imparti Europa in zona noua si zona veche este discutabila (desi cred ca americanul a vrut doar sa faca un compliment noilor aliati...). Dar, cu aceste argumente, presedintele da glas la altceva: contaminat iremediabil de o cultura a lamentatiei care are armate de adepti in Estul european, nedispus sa priveasca spre viitor si sa lase trecutul pe seama celor care-l cunosc si interpreteaza ceva mai profesionist si relaxat, dl Iliescu merge pe muchia dintre populismul cautat si gafa voita.
Nu vad amenintarea unei caderi Nu cred ca un astfel de personaj, cu o bine invatata lectie a echilibristicii politice la temelie, ar mai putea avea de suferit. De pierdut vor avea insa cei care eventual il vor crede si-si vor construi imaginea despre lume dupa acest tipar prezidential.
* Ion Iliescu, Keep Russia away from the Danube, in "Washington Post", 23 mai 1999.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
