Certurile dintre democrati si liberali nu sunt o noutate, au fost, sunt, vor fi si se vor termina fie cu o despartire, fie cu promovarea lor la rang de mod de existenta. Noutatea este ca disputele nu mai sunt presupuse, purtate in surdina, ci spectacolul a ajuns la vedere. Ultimele schimburi incinse de replici i-au facut pe multi sa prezica decesul Aliantei. Ironia este ca un asemenea conflict, care depaseste granitele banalelelor jocuri de societate din politica damboviteana, unde e musai sa mai fie si suparari intre primadone, a inceput de la o intamplare ce nu ar fi trebuit sa faca istorie. Insa s-a dovedit ca trecutele obsesii, fobii legate de omnipotenta Securitate si ciudata intrecere pentru cine este destul de moral incat sa deschida cutia Pandorei, intr-un cuvant lucruri ce nu pareau de o actualitate taioasa, au fost un neasteptat combusitibil si pretext pentru refularea la vedere a orgoliilor.
Din toata aceasta competitie, in esenta sa meschina, de-a aratatul cu degetul spre cine este mai "dalmatian" si cu constiinta mai apasata de pacate vechi, au fost afectate onorabilitatea si bunele intentii ale unei institutii - CNSAS - si a pierdut insasi ideea de lustratie, devenita sinonima cu revansa. Inca si mai dezolant este faptul ca, printr-o traditie consolidata cu sarg, asa-numitii purtatori de mesaj ai beligerantilor au prestatii care sunt departe de felul profesionist de a face politica.
Tonurile inalte, aluziile mistocaresti nu reusesc sa ascunda saracia de verb si idei, uneori inoportunitatea interventiilor cuplului de soc Antonescu-Orban. Dupa cum si Emil Boc - poticnit si pierzandu-si cuvintele pe drum - lasa de multe ori impresia ca este depasit de situatie.
Nimeni nu are pretentia ca ai nostri politicieni sa-si faca meseria cu staif academic, dar impresia suparatoare de zgomot cacofonic nu le face nici un serviciu si mai rau, genereaza lehamite si derizoriu.
Liberalii si democratii au fost atat de suparati unii pe altii incat au renuntat la intalnirea "cnc-ului". De ochii lumii, ca doar stagiunea este in curs, s-au intalnit Boc si Tariceanu si au hotarat sa salveze aparentele. Nu stiu daca este semn bun sau doar o amanare a sfarsitului. Poate a intervenit intelepciunea de pe urma si s-a decis ca acum nu este momentul de abandon. Desi pare ca doar sperietoarea integrarii europene la termen ii opreste pe stimabilii membri ai coalitiei sa o ia la sanatoasa si sa-si caute norocul prin alte combinatii.
Exercitiului puterii in stil romanesc nu-i face bine unitatea in diversitate. Ne place un anume fel de guvernare monocolora, daca se poate cat mai gri si cred ca ducem dorul unui Palat Victoria populat de tehnocrati harnici, care se tin departe de conciliabulele cronofage. Ne mai place un anume fel de autoritate a presedintelui. Nu cea de "presedinte-jucator", manifestata prin iritari si pozitii ireductibile, ci aceea de presedinte-arbitru. Si asta nu pentru ca am vrea sa ne asiguram o liniste comoda, ci pentru ca nevoia de normalitate a ajuns aproape dureroasa. In schimb, neincrederea in politica ne este alimentata copios de o asociere conjucturala de partide, preocupate exclusiv de etalarea putintelor, cu apetente evidente spre catarari rapide si consecventa de furnica in a-si asigura confortul viitoarelor zile negre.
Este dificil de estimat cat va supravietui Alianta. Inertia o poate impinge la un trai mai indelungat decat ar crede unii, dupa cum crizele cu repetitie o pot propulsa spre sfarsit. Finalul depinde de o seama de factori subiectivi, unde predomina umorile, nu ratiunile. De fapt, este ca intr-o dilema-raspuns a lui Minulescu: "Dar ce anume-a fost,/ Ce-am vrut sa fie/Noi nu vom sti-o poate niciodata".
* Indira Crasnea este sefa Departamentului politic de la Agentia de presa Mediafax
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
