Nicio altă ţară europeană nu s-a confruntat cu un fenomen al închiderii de unităţi de rafinare de amploarea celui din România, care în perioada 2007-2012 a pierdut 7 unităţi de procesare a petrolului, ultima şi cea mai importantă fiind tragerea pe linia moartă a Arpechim.
În acelaşi interval, conform statisticilor europene, cererea de produse petroliere s-a diminuat cu 10%, mulţi jucători acuzând contextul de piaţă pentru pierderile raportate. De cealaltă parte a baricadei sunt companii care bifează an de an profituri substanţiale şi giganţi internaţionali, aşa cum este cazul SOCAR şi Gazprom, care au planuri de extindere cumulate de 200 de milioane de euro pe termen mediu. Cum se explică aceste paradoxuri?
