Este important să ne asumăm pragmatic nevoia unei schimbări de fond a modului în care sunt gândite şi puse în aplicare deciziile de politică economică.
În prezent, economia globală se confruntă cu încetinirea ritmului de creştere, cu precădere pentru economiile avansate. Prognozele macroeconomice indică o creştere a PIB-ului global de sub 3% în 2023. Pentru economia europeană, creşterea economică a fost deja revizuită în scădere, la doar 0,8% pentru anul curent, cu perspective recesioniste în cazul economiei Germaniei. Astfel, aşteptările privind consolidarea situaţiei macroeconomice rămân marcate în continuare de incertitudini şi riscuri.
În plan financiar, contextul global rămâne dominat de rate persistente ale inflaţiei, care afectează sever puterea de cumpărare a populaţiei, în timp ce băncile centrale par să fi ajuns la apogeul creşterii dobânzilor de politică monetară. În plus, războiul din vecinătate şi criza energetică încă nu par să-şi fi epuizat efectele asupra economiei.
Pentru România, creşterea economică de 4,7% obţinută anul trecut a demonstrat rezilienţa şi potenţialul nostru de progres. Privind retrospectiv, putem conchide că România a traversat destul de bine crizele suprapuse cu care ne-am confruntat în ultimii ani. Criza energetică a fost ţinută în frâu, prin diverse măsuri compensatorii, iar creşterea economică ne-a plasat în 2022 pe locul 10 în Uniunea Europeană, urcând 9 poziţii faţă de anul 2021.
Prognozele actuale indică şi pentru România o decelerare a creşterii economice în 2023. Dinamica PIB din prima parte a anului, rămânerea industriei în teritoriu negativ şi încetinirea consumului vor atenua estimările iniţiale de creştere, însă avansul economic al României va rămâne, în continuare, superior mediei de la nivelul Uniunii Europene.
Deficitele externe par să fi intrat treptat pe culoarul ajustării, în contextul în care creşterea consumului încetineşte semnificativ. Pe primele 7 luni ale anului, deficitul de cont curent a scăzut cu aproape 22%, iar deficitul comercial cu 17%, însă prin reducerea importurilor, nu ca efect calitativ dorit în planul competitivităţii.
În contextul „normalizării” preţurilor la energie şi prin consecvenţa politicii monetare, am ajuns la jumătatea anului la inflaţie de o cifră. Însă datele recente arată că presiunile inflaţioniste sunt în continuare active. În august inflaţia a stagnat, la acelaşi nivel de 9,4% precum în iulie, în ciuda măsurilor guvernului de plafonare a adaosurilor comerciale la anumite produse alimentare.
Dacă ne referim la datoria publică a României, aceasta se menţine în limite sustenabile, chiar dacă cifrele recente s-au intersectat şi cu pragul de 50% din PIB. Date fiind măsurile fiscal-bugetare avute în vedere, sperăm să se adeverească proiecţiile programului de guvernare actual, care prevede reducerea la 46% a ponderii datoriei publice în PIB la sfârşitul anului 2024.
Pentru perioada următoare, aşteptările în materie de performanţă se bazează, într-o măsură semnificativă, pe investiţiile din fonduri europene, realizarea reformelor structurale şi rezultate sustenabile ale politicilor fiscal-bugetare.
În acest sens, stabilitatea politică în planul guvernării este o condiţie esenţială inclusiv pentru parcursul de creştere economică al României.
România şi-a asumat, în cadrul Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă, reforme structurale importante, investiţii de anvergură, obiective clare privind reducerea evaziunii fiscale, îmbunătăţirea guvernanţei întreprinderilor de stat, digitalizarea şi modernizarea administraţiei publice – pentru a ţine astfel pasul cu vremurile. Toate aceste obiective, cu realizările, întârzierile sau nerealizările lor, se reflectă mai devreme sau mai târziu în bugetul statului.
În condiţiile în care ţinta de deficit bugetar de 4,4% din PIB devenise incertă, încă din primele luni de execuţie bugetară, consolidarea finanţelor publice este cea mai serioasă provocare a deciziei de politică economică din prezent.
Nevoia de ajustare bugetară este reală, cu implicaţii semnificative pentru stabilitatea macroeconomică şi financiară. România se confruntă cu riscuri şi vulnerabilităţi structurale ale cadrului fiscal-bugetar, acumulate în timp, la care se adaugă şi posibile efecte de contagiune economică în plan european şi regional, deşi contextul economic actual nu este comparabil cu criza financiară din 2009-2010, atunci când România a apelat la asistenţa Fondului Monetar Internaţional.
Sunt însă ajustări care se impun, iar statul trebuie să fie primul care să treacă prin filtrul disciplinei şi al raţionalităţii, pentru ca economiile bugetare să aibă impact nu doar ca cifre în buget, ci şi ca exigenţă în utilizarea cu chibzuinţă a banilor publici, ca responsabilitate majoră de bună guvernare.
Să luăm ca exemplu companiile cu capital majoritar de stat. Unele au avut rezultate excepţionale, au contribuit chiar şi la dinamizarea pieţei bursiere. Altele însă, mai mult de jumătate, au obligaţii fiscale restante de aproape 20 de miliarde lei în total, din care aproape 70% de la companii aflate în insolvenţă sau administrare specială. Această situaţie reflectă nevoia unei intervenţii de fond, cu viziune economică, dincolo de guvernanţa corporativă şi calitatea managementului.
Pe de altă parte, în planul veniturilor bugetare, trebuie să recunoaştem că, de-a lungul anilor, sistemul fiscal a fost continuu ciopârţit, prin tot felul de intervenţii punctuale de relaxare fiscală, prin favoruri şi excepţii acordate unor activităţi şi sectoare, sau prin mutarea poverii fiscale de la un segment de contribuabili la altul.
Toate acestea generează inechităţi şi frustrări în mediul antreprenorial, dar şi oportunităţi de evaziune fiscală, şubrezind astfel şi principiul cotei unice de impozitare, care a asigurat competitivitate fiscală şi atractivitate investiţională pentru România.
De-a lungul anilor au fost adoptate sute de măsuri fiscale, multe disparate şi disproporţionate, iar României i-a lipsit o politică fiscală în adevăratul sens al cuvântului, adică un sistem de taxe şi impozite coerent, articulat, care să respecte principiul echităţii fiscale şi să stimuleze performanţa economică şi disciplina financiară – atât în economie, cât mai ales în relaţia dintre stat şi contribuabil.
Din aceste motive ne confruntăm, de atâta timp, cu o colectare slabă a veniturilor fiscale, în jurul a 27% din PIB, procent care pare să fi devenit un blocaj pentru veniturile fiscale în România. De aceea modernizarea ANAF trebuie privită ca interes strategic pentru sustenabilitatea noastră fiscală.
România are nevoie de reforme fiscal-bugetare autentice, care să emane din principii şi obiective naţionale de dezvoltare, mai puţin din calcule electorale ce pot sfârşi în contrapunerea unor sectoare sau segmente de contribuabili împotriva altora, a întreprinzătorilor mici contra companiilor mari, sau în perpetuarea unor măsuri fiscale preferenţiale – toate acestea fiind incompatibile cu principiul echitaţii fiscale şi al şanselor egale la dezvoltare.
