România are o problemă constantă şi cronică în ce priveşte colectarea veniturilor la bugetul de stat. Veniturile bugetare ating în jur de 32%-33% din Produsul Intern Brut, ceea ce ne plasează în mod constant pe ultimele locuri la nivelul Uniunii Europene în funcţie de acest indicator. Această stare de fapt a supravieţuit unor guvernări diverse, precum şi unor sisteme fiscale şi rate ale taxării diferite (vezi impozitare diferenţiată vs. cota unică, sau mărirea ratei de TVA de la 19% la 24%). Avem deci de-a face cu o fotografie destul de corectă a capacităţii statului român de a-şi colecta veniturile. Pentru a fi riguroşi, menţionăm că vorbim de totalitatea veniturilor, atât fiscale cât şi nefiscale. Situaţia este însă similară şi în ceea ce priveşte colectarea doar a veniturilor fiscale şi aici aflându-ne cu 10% din PIB sub media europeană.
În condiţiile crizei financiare şi economice începută în 2007 şi a angajamentelor de stabilitate fiscală asumate de România, creşterea gradului de colectare este esenţială pentru dezvoltarea economică şi socială. Desigur, presupunând o cheltuire judicioasă şi eficientă a banului public. Până ajungem la acest subiect însă, este important ca banii respectivi să existe.
Măsurile luate pentru a contracara slaba colectare a veniturilor au cuprins un mix de scădere a cheltuielilor publice şi creştere a taxelor. Ambele sunt măsuri pro-ciclice, într-un climat de profundă criză economică şi financiară.
Din punct de vedere informal, asistăm la o creştere a acţiunilor ANAF-ului, ceea ce nu e neapărat rău, dacă s-ar viza cu precădere evaziunea fiscală (nu este cazul însă). Asistăm de asemenea la o schimbare de paradigmă a autorităţilor fiscale faţă de contribuabilul aflat în control, având de-a face cu poziţii total intransigente, uneori până la limita lipsei de rezonabilitate. Sumele de restituit de la buget se primesc cu întârziere, în totală contradicţie cu avalanşa de popriri şi somaţii din partea ANAF-ului.
Avem deci pe de o parte o creştere constantă a fiscalităţii, iar pe de altă parte o înăsprire a relaţiilor dintre contribuabil şi autorităţile fiscale, ambele generate de slaba performanţă a statului în a-şi colecta veniturile.
Gradul redus de colectare a veniturilor are ca principale motive evaziunea fiscală şi incapacitatea statului de a eficientiza companiile pe care le deţine, care aduc un efort modest la construcţia veniturilor bugetare. Evaziunea fiscală are în principal forma fraudării TVA-ului şi a accizelor prin nedeclararea tranzacţiilor, tranzacţii fictive sau operate prin firme fantomă, precum şi a fraudării impozitului pe venit şi a asigurărilor sociale, prin fenomenul muncii la negru. Vorbim în genere de marea evaziune, cea practicată de grupuri care cangrenează industrii întregi, şi mai puţin de evaziunea practicată de micile întreprinderi sau întreprinderile familiale care nu emit bonuri de marcat, de exemplu. Sigur că şi ultima categorie este importantă şi merită atenţie (deşi motivele ce o generează sunt diverse şi complicate, ţinând şi de modelul cultural al unei naţiuni, apetenţa pentru respectarea regulilor, gradul de satisfacţie al cetăţeanului faţă de cheltuirea banului public etc.). Măsurile imediate însă ar trebui să privească preponderent marea evaziune, cea făcută cu scop precis de grupări organizate în acest sens, generatoare de concurenţă neloială, distorsiuni în mediul de afaceri şi lipsa de venituri la bugetul de stat.
Întrebarea absolut firească este unde se află contribuabilii corecţi în toată această stare de lucruri.
Contribuabilii corecţi îşi plătesc taxele şi impozitele la zi, generează profit, îşi dezvoltă afacerile şi creează locuri de muncă. Fac toate acestea în timp ce se luptă cu concurenţa neloială a evazioniştilor, creşterea taxelor, limitarea consumului prin reducerea cheltuielilor publice şi atitudinea din ce în ce mai agresivă a autorităţilor fiscale.
Vorbim de contribuabili care sunt subiect de control fiscal luni de zile, uneori chiar ani şi li se controlează document cu document, de multe ori sunt companii care fac parte din grupuri cotate la bursă, care aplică politici şi proceduri interne anti-fraudă foarte bine puse la punct. Se întâmplă ca unor astfel de contribuabili, după un control fiscal ‘la sânge’ întins pe o perioadă ce poate depăşi un an de zile, să li se emită decizii de impunere pentru că le lipseşte o ştampilă de pe un document, deşi starea de fapt fiscală este foarte clară şi fără acea ştampilă, iar contribuabilul a acţionat corect. Aceloraşi contribuabili li se spune că datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru că cer TVA-ul înapoi de la stat (dacă ceri 100 lei de la Stat şi aveai dreptul să primeşti doar 90 de lei, pentru diferenţa de 10 lei statul cere penalităţi, chiar dacă nu au fost niciodată plătiţi contribuabilului). Sau li se explică faptul că în cadrul unui control, fiscul nu poate face decât corecţii în defavoarea contribuabilului, nicidecum în favoarea lui. Ori că datorează dobânzi şi majorări de întârziere dacă au avut o plată în plus şi în acelaşi timp o datorie către buget. Sunt aceeaşi contribuabili care aşteaptă luni de zile să îşi recupereze creanţele de la stat, dar sunt bombardaţi cu notificări şi somaţii la cea mai mică întârziere a plăţii impozitelor.
Cele de mai sus sunt doar câteva din speţele pe care le întâlnesc în practica de zi cu zi. Sunt cazuri reale, care stârnesc nedumerire şi frustrare celor care fac afaceri în mod corect, care investesc în economia românească, îşi plătesc taxele şi impozitele la zi şi alocă resurse pentru a se asigura că respectă legislaţia.
Îmi este greu să înţeleg de ce autorităţile par a considera că această stare de lucruri ar fi în vreun fel în avantajul statului, dar nu pot găsi altă explicaţie pentru continuitatea ei, indiferent de formulele de guvernare şi doctrinele politice ale partidelor care au compus-o. Să biciuieşti în continuu vaca ce dă lapte este în mod evident doar un alt mod de a-şi fura căciula.
Cred că în România contribuabilul corect merită o cauză mai bună, iar guvernanţii îi sunt datori cu o schimbare de paradigmă în ceea ce îl priveşte.
Este nevoie de o reformă profundă a ANAF (din acest punct de vedere proiectul asistat de Banca Mondială este un semn bun), precum şi de o luptă susţinută contra evaziunii fiscale. Nu în ultimul rând, statul este dator să rentabilizeze societăţile comerciale pe care le deţine, pentru a crea venituri bugetare. Cheltuirea banului public trebuie de asemenea eficientizată. Dacă acest set de măsuri ar fi şi doar în parte îndeplinite, s-ar crea condiţiile ca guvernul să îşi trateze contribuabilii corecţi ca pe adevăraţi parteneri în dezvoltarea economică şi socială a României.
Orice reformă îşi are timpul ei de aducere la îndeplinire, aşa încât un început ar fi de bun augur. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
