Presa a vuit vreo două zile, apoi s-a liniştit. Aveau alt subiect proaspăt şi mai senzaţional: amanta primarului născuse cvintupleţi. Eu îi eram recunoscător lui Nicki, normal. Nu scosese o vorbă despre mine. Dar asta nu-mi uşura cu nimic situaţia. Trebuia să scot câştigul. Şi puteam să fac asta doar la modul cel mai simplu, asumându-mi că o să fiu descoperit. Altă soluţie n-aveam. Până la urmă, ei credeau că Nicki câştigase. După toată altercaţia, nu avea cum să mai rişte să-şi ridice câştigul. Deci nu mă aşteptau aceiaşi băieţi sau alţii în agenţie, pregătiţi să mă bată. Mi-am luat inima în dinţi după încă două zile de măcinare. Mă închisesem în mine, aproape că nu mai vorbeam cu Ilinca. Nici ea cu mine, mă lăsase în amarul meu, credea că am probleme în familie.
Am intrat în agenţie cu o pungă cu 1.000 de bilete. Tot era suficient cât să le închid agenţia. Aveam noroc, şi de data asta alesesem ora potrivită, agenţia era goală. M-am dus spre tejghea. Era o angajată nouă. Probabil pe cealaltă o dăduseră afară. M-am fâstâcit când i-am prezentat situaţia.
– Am de scos nişte bilete.
– Foarte bine, felicitări, mi-a zis ea cu zâmbetul pe buze. Mima empatia, probabil aşa i se spusese la minimul training de care avusese parte.
– Păi da, dar câţi bani aveţi?
– Ia uite, avem un curajos. Aţi dat lovitura?
– Îndrăznesc să cred că da.
Am golit conţinutul pungii. Cele 1000 de bilete s-au răsfirat peste tot, pe angajată, pe tastatură, pe tejghea, pe jos.
– Şi... Ahm... OK. Trebuie să dau un telefon.
Asta e, ce să-i fac? Nu furasem pe nimeni. Nu făcusem nimic ilegal. Avusesem noroc. Mă credea cineva? Nu mă credeam nici eu. Doar că nu era vorba despre o cunoaştere în sensul mafiei la care se gândeau ei. Dacă ţineam la libertatea mea, trebuia să explic. Altă cale nu era. Angajata a vorbit la telefon mai bine de 10 minute. Se străduia să menţină tonul cât mai jos, şi-şi punea mâna la gură, să nu-i pot citi pe buze. După toate aparenţele, avea să reuşească în cariera aleasă.
– Vine maşina imediat, mi-a spus zâmbitoare. Vă rog să reveniţi peste o oră.
Maşina nu avea cum să fie cu bani. Înţelegeam prea bine asta. Dar preferam să risc. Şi, nebunie totală, ştiu, dacă tot o îngropasem în bilete, puteam foarte bine să le aduc şi pe toate celelalte. Fapta rămânea aceeaşi. Pentru prima dată în viaţă, mergeam all-in. Nu i-am spus nici de data asta nimic Ilincăi. Abia cât am salutat-o. M-am dus val-vârtej spre punga cea mare cu bilete, din dulapul cu haine, am înhăţat-o, am sărutat-o pe Ilinca, cu atâta putere de era să o frâng, şi am plecat. Poate plecam pentru ultima dată de-acasă, pentru multă, multă vreme. Scurtul drum spre agenţie a fost o adevărată Golgotă. Crucea mea erau biletele. Mă apăsau, le simţeam greutatea. Parcă aveam plumb în picioare, gleznele ameninţau să-mi cedeze. Era totul sau nimic, nicio cale de întoarcere. În faţa agenţiei era parcată o maşină a unei cunoscute firme de securitate. Am tras adânc aer în piept şi am intrat.
Erau cinci agenţi de securitate, înalţi ca brazii. Parcă eram un demnitar important într-o vizită oficială. Am făcut primii paşi, şovăielnic. Jandarmii n-au părut că vor să mă înhaţe. Stăteau drepţi, fără vreo mişcare. Angajata zâmbea în continuare. Totul părea o farsă, era amuzant, dacă nu erai implicat. Sunt convins că ai fi dat orice să priveşti scena.
– Poftiţi, domnule... ah, da. Nu v-aţi prezentat, aş avea nevoie de un nume şi un CNP.
E întotdeauna tare cum ţi se cere „un” nume şi „un” CNP. Nicio agenţie nu-ţi cere vreodată buletinul când scoţi câştigul, mai ales dacă e o sumă mică. Dacă eşti minor poţi foarte bine să-ţi schimbi cifra aferentă vârstei din CNP, nu le pasă. O serie de cifre să fie acolo, nu ei răspund, ci tu. Dacă te prind.
– Băieţii pentru ce sunt?
– Ei vă vor escorta până acasă. Aşa mi s-a transmis că e procedura, ridică ea din umeri. Uitaţi, ăştia sunt banii.
Erau peste 500.000 de lei acolo. Şi mi se aprobaseră în timp record. Habar n-aveam despre ce putea fi vorba, dar bănuiam. Da, totuşi presa avusese un rol decisiv. Chiar dacă haidamacii veniţi să-l bată pe Nicki n-au spus vreun cuvânt despre casa de pariuri, ziarele locale au speculat cine era în spatele iniţiativei. O presă proastă înseamnă încasări mai mici. Acum trebuiau să-şi repare imaginea. Şi cum mai bine, decât validând un câştig imens? Telefoanele date de angajată au ajuns, în cascadă, sus de tot. Se ştia despre ce câştig era vorba. Erau 1.000 de bilete din 12.500. Credeau că am bunul-simţ să scot doar o parte. Aşa era bine pentru toată lumea. Pe ei nu-i răneam prea tare, îşi reparau imaginea, şi eu rămâneam cu o sumă serioasă. Dar eu n-am înţeles toate astea pe loc. Am luat banii, e adevărat. Şi la fel de previzibil pentru toată lumea e că nu mi-am trecut numele real, nici CNP-ul. Eram Vasile Popa. Norocosul Vasile Popa. Parcă vedeam titlurile. Unii ziarişti, mai băgăreţi, urmau să şi facă investigaţii, să-i sune pe toţi din cartea de telefon cu numele ăsta.
Le-am zis agenţilor că le mulţumesc, dar că stau la doi paşi. Şi că nu-mi place să mă vadă vecinii urcând într-o dubă. Ultima dată când am urcat într-o maşină cu geamuri fumurii, nefericitul proprietar a mai trăit doar vreo lună. Ha-ha. Nu s-au prins, n-aveau cum. Au insistat că asta era procedura. Am înţeles. Show-ul trebuia să meargă până la capăt. M-au dus câteva sute de metri, apoi m-au lăsat în plin bulevard. Dacă ar fi ştiut că şi a doua zi urma să vin să ridic o sumă imensă, mult mai mare ca prima, nu s-ar mai fi obosit cu toată mascarada. Nu eram lacom, dar nici nu puteam să nu merg până la capăt. Aveam biletele la mine, dar era potrivit să le scot abia a doua zi.
– Unde ai fost?
– Trebuia să ridic nişte bani.
S-a întunecat la chip. Cumva, se aştepta la asta, dar o înspăimânta răspunsul meu. Bănuia că am intrat în încurcături peste capacitatea mea de a le repara. Eu ce era să fac, cum să-i spun că sunt un om bogat, şi că lucrurile o să meargă tot mai bine? Nu puteam pur şi simplu să-i deşert teancurile cu hârtii noi, consecutive, pe covor. Ar fi crezut şi ea, ca Nicki, că m-am înhăitat cu diverşi dubioşi.
– Nu crezi că ar fi momentul să fii sincer cu mine? Poate te pot ajuta. Eşti profesor. Nu parior. Sau tipster, sau cum numeşti tu toată potlogăria aia. Îţi petreci mai mult timp în agenţie decât acasă. Eu nu mai ştiu ce să cred. Mi-ai zis zilele trecute că e pauză la meciuri. Că li s-au terminat campionatele, sau ceva de genul ăsta. Atunci ce tot faci acolo, dacă nu prea ai pe ce paria? Nu mă mai suporţi, cauţi să petreci cât mai mult timp plecat de-acasă?
Nu era asta, dar cum să-i explic totul? Cum să-i spun că făceam toate porcăriile, toată mascarada asta pentru ea, pentru noi? Că o iubeam ca pe ochii din cap? I-am promis că am terminat-o cu pariurile. Nu m-a crezut. I-am cerut să mă creadă pe cuvânt. Chiar se terminase totul, nu mai aveam pentru ce să pariez. Venea luna septembrie, începea şcoala. Activitatea o să mă ţină ocupat. Poate o să cer câteva ore în plus pe săptămână. Până la urmă, era penurie de profesori în şcoală, mai ales pe franceză. Se mai liniştise. Nu mă cunoştea, dar intuia că sunt un om bun. Asta îmi plăcea şi mie să cred.
– Măcar mă iubeşti?
N-am minţit-o. Dacă ai fi cunoscut-o, ai fi fost tentat inclusiv să o minţi. Te-ai fi dat peste cap să o ţii lângă tine cu orice preţ. Dar eu eram sincer. Femeia încerca să mă readucă pe linia de plutire. Credea că mă îmbătasem cu glorie deşartă. Eu voiam doar banii. Şi-i voiam nu ca să înving sistemul. Mie îmi plăcea sistemul, cu toate mijloacele lui de constrângere, de intimidare. Mie îmi plăcea agenţia, ca loc, chiar dacă nu mă dădeam în vânt după casa de pariuri. Trebuia ca totul să persiste. N-aveam nicio foame de glorie, nicio sete de rebeliune. Voiam banii fix pentru ceea ce sunt ei, o modalitate de plată. Erau un viitor sigur, fără grijă. Îi câştigasem deja, trebuia doar să îi ridic şi pe ceilalţi.
Ţi-am spus deja care era calculul mai-marilor casei de pariuri. 500.000, sau pe acolo, ca să fie toată lumea mulţumită. Din perspectiva lor, era un târg cinstit. Doar că nu-l cunoşteau pe Vasile Popa, cum credeau ei că mă cheamă. A doua zi l-am sunat pe Nicki. Vorbea greoi, probabil îi mutaseră mandibula în timpul vizitei la domiciliu.
– Iar tu, mă, fiţi-ar!
– Ai răbdare şi ascultă-mă. Am o propunere de afaceri.
– Ca ultima, nu? ‘tu-ţi...!
– 100.000.
– ...
– ?
– Joci tare, e adevărat.
Mă perfecţionasem la locul de muncă, ăsta era adevărul. Devenisem un gangster cu acte în regulă. Dar de îmbrăcat, tot ca un profesor mă îmbrăcam. Poate că şi Sandu a început aşa. Poate chiar predase fizică sau chimie, până să fie angrenat în toată treaba asta murdară. Sau poate era inginer, cum erau mai toţi înainte de ‘89, şi se reprofilase pe activităţi mult mai lucrative după Revoluţie.
– Nu trebuie decât să vii cu mine în agenţie, să scot banii.
Nicki tăcea în receptor. Suma era imensă pentru el. Probabil că avea şi destule datorii, sau impozite de plătit pe firme. Suma era mai mult decât binevenită. Şi nu trebuia decât să vină cu mine. Ce putea fi atât de complicat? A acceptat. I-am spus ora la care să vină, după-masa. Am plecat spre agenţie, pentru ultimele mele pariuri, din toată viaţa. Mă gândeam să fac aroganţa supremă, să joc câteva zeci de mii la păcănele. Nu, chiar atât de nesimţit cu banii nu puteam fi. Cu ei puteam cumpăra o maşină decentă, mobilă nouă, puteam pune deoparte ca să facem şi să creştem un copil. Toate bune şi frumoase. Vise de om normal, de om cu toată viaţa înainte. Aşa că ultimele mele pariuri urmau să fie pe curse de câini. Nu iraţionalul pur, ci mai degrabă doar lipsa logicii.
Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
