• Leu / EUR4.7576
  • Leu / GBP5.4657
  • Leu / USD4.1938
Ziarul de Duminică

Alexandru Purcarus - Comunistii romani si revolutia maghiara din 1956 (III)

Alexandru Purcarus - Comunistii romani si revolutia maghiara din 1956 (III)

Un factor suplimentar de frustrare si nesiguranta a fost, pentru conducerea comunista de la Bucuresti, atitudinea rezervata a Moscovei care a indemnat intotdeauna cele doua parti sa negocieze singure, fara a exprima un punct de vedere transant. “Rakosi s-a dus si la Stalin sa se planga, si Stalin i-a spus sa mearga sa se inteleaga cu romanii. Acum pot sa spun ca Stalin nu a avut dreptate - daca (a spus, n.n.) intreaba pe romani”, afirma Dej in 1959.
Prin urmare, chiar daca politicienii romani nu considerau revizionismul maghiar drept un un pericol iminent, consideram ca se poate afirma ca aceasta chestiune a constituit in Romania macar o sursa de iritare permanenta, daca nu de ingrijorare, creand conditiile pentru o anumita receptare a evenimentelor de la Budapesta din toamna anului 1956.
In istoriografia autohtona au fost exprimate puncte de vedere privind existenta unor tendinte antiromanesti in timpul revolutiei maghiare din 1956. Astfel, potrivit istoricului Florin Constantiniu, “conducerea de la Bucuresti era preocupata de posibilitatea ca minoritatea maghiara sa fie castigata de ideile revolutionare si, intrucat in Ungaria incepeau sa se auda si voci revizioniste, care cereau Transilvania, sa formuleze revendicari cu caracter national, incompatibile cu integritatea statului roman”. Aceasta opinie este impartasita de Mihai Retegan, care se refera la “exprimarea unor pretentii fata de teritoriul romanesc”. La randul sau, Silviu Moldovan afirma ca “resurgenta revendicarilor teritoriale a fost o realitate (discreta, totusi) in Budapesta toamnei lui 1956”. Trebuie totusi spus ca aceasta interpretare nu este unanima. Vladimir Tismaneanu considera ca liderii de la Bucuresti au fost mai ales ingrijorati de potentiala extindere a virusului revolutionar in Romania. “Conducerea romana nu se temea de iredentism teritorial, ci de marxismul revizionist al noii conduceri de la Budapesta. Pentru Gheorghiu-Dej, pericolul principal nu consta intr-o incercare maghiara - foarte putin probabila - de a retrasa granita cu Romania folosind forta militara, ci mai degraba efectul contagios al experimentului pluralist initiat de reformistii de la Budapesta”.
In replica, istoricii maghiari contesta aparitia unor manifestari revizioniste in timpul revolutiei din 1956. Zoltan Szasz, de pilda, face recurs la propriile amintiri din acea perioada, sustinand ca nu a vazut pe strazi harti cu Ungaria Mare. In plus, reputatul istoric a initiat o ancheta printre prietenii si cunoscutii care au trait acele momente eroice, ale carei rezultate il indreptatesc sa afirme ca nimeni nu a vazut “manifestari iredentiste sau antiromanesti”. E drept ca Szasz nu exclude eventuale gesturi individuale si izolate, pe care le pune pe seama “libertatii de opinie” specifice revolutiei.
Pe de alta parte, Szasz pune la indoiala, politicos, acuratetea informatiilor furnizate de Ambasada Romaniei de la Budapesta, opinand ca reprezentantii Bucurestiului erau lipsiti de curaj si “nu prea stiau ce sa raporteze”. Istoricul maghiar are o viziune similara si despre datele transmise de Aurel Malnasan si de Valter Roman.
In sfarsit, Szasz remarca si imprejurarea ca “pericolul revizionist maghiar” este evocat in documentele oficiale romanesti post-factum, sugerand astfel, fara sa spuna expressis verbis, ca ar fi vorba despre o incercare tardiva si vinovata a comunistilor romani de a-si justifica, in fata istoriei, altfel decat ideologic, pozitia lor fata de revolta maghiara.
In completarea acestor argumente, Andor Horvath remarca faptul ca, in documentele oficiale ale revolutiei din 1956, lipseste orice trimitere la Ardeal. si el apreciaza ca “observatorii” romani de la Budapesta au “filtrat” realitatea prin prisma deformata a propriilor temeri si prejudecati.
Se poate discuta in ce masura “martorii” romani ai evenimentelor din 1956 au depus o depozitie viciata despre sovinismul maghiar, exagerand si chiar denaturand, cu buna stiinta, faptele.
Dar, dincolo de relatarile lor si de modul in care acestea au influentat conturarea la Bucuresti a unei perceptii privind eventuala recrudescenta a revizionismului maghiar, este interesant de vazut cum au reflectat insisi liderii maghiari aceste aspecte, chiar in 1956 si ulterior. De asemenea, se impune, in opinia noastra, o analiza atenta a documentelor programatice ale revolutiei din toamna anului 1956, pentru a stabili daca desfasurarile din Ungaria pot fi considerate ca avand sau nu un caracter revizionist.
La 3 noiembrie 1956, Kadar le spunea la Moscova sovieticilor ca una dintre erorile comunistilor maghiari a fost ignorarea orgoliului national: “Noi am ranit frecvent sentimentele nationale: stema, uniformele, Transilvania, Ungaria de Sus”.
Cateva saptamani mai tarziu, liderul maghiar le-a vorbit despre sentimentul national si tovarasilor romani, dar a evitat sa mentioneze Transilvania. In timpul aceleiasi intalniri, Marosan a evocat faptul ca manifestantii din 23 septembrie au cerut Ardealul: “Noi trebuie sa dovedim ca guvernul Nagy a contribuit la incordarea internationala. Indiferent de URSS, politica lor ne-ar fi pus fata in fata cu tarile vecine. CSR, RPR, RPFI. Chiar la 23 octombrie, cand s-a pornit cu lozinca <Jos Gero>, s-au ivit lozincile: <Nu, nu, niciodata> (lozinca Ardealului)”.
Daca mai e nevoie de inca o marturie, o reproducem pe cea exprimata de Gyula Kallay in 1959: “In ultimii 2 ani, trebuie sa spun categoric, noi am dus o mare lupta impotriva nationalismului. Oare acea lozinca a contrarevolutiei, ca <fiecare ungur este frate>, nu era o lozinca de cel mai salbatic nationalism, oare noi aceasta lozinca n-am zdrobit-o? Si am zdrobit si pe acei care au sustinut-o. La noi, contrarevolutionarii si nationalistii au avut si lozinca pe care o stiti, <Ardealul inapoi>”.
La 23 octombrie, ziua izbucnirii revolutiei maghiare, la Budapesta circulau mai multe liste cu revendicari, unele elaborate cu cateva zile inainte. In general, manifestele contineau 10, 12, sau 16 puncte, reprezentand tot atatea doleante. De la lista la lista, apareau mici variatii, unele cumuland mai multe pretentii decat altele sau fiind mai radicale. Un document putea cunoaste chiar mai multe variante, fiind imbunatatit succesiv. si impactul acestor liste a fost diferit, in functie de notorietatea si popularitatea celor care le-au formulat. Printre cele care au avut cea mai larga raspandire, constituindu-se practic intr-un veritabil program al revolutiei, s-au numarat cele ale Cercului Petofi, cele ale scriitorilor si cele ale studentilor. Manifestul Cercului Petofi, in zece puncte, nu continea nici o pretentie cu iz revizionist sau macar nationalist. La 23 octombrie, in timpul manifestatiilor care au precedat revolutia, Peter Veres, presedintele Uniunii Scriitorilor, a citit o rezolutie continand sapte revendicari ale scriitorilor maghiari. La punctul nr. 2, documentul afirma ca “trebuie oprite politicile referitoare la minoritatile nationale care perturba prietenia dintre popoare”, o formulare moderata, care, in principiu, nu avea de ce sa sperie conducerea comunista de la Bucuresti. La randul lor, studentii politehnisti doreau, intre altele, inlocuirea stemei comuniste cu cea din epoca lui Kossuth. La punctul nr. 14, ultimul al listei lor de revendicari, se facea apel la “solidaritatea totala a maghiarilor”. Potrivit lui Tibor Maray, aceasta nu reprezenta o revendicare propriu-zisa, ci exprima mai degraba o stare de spirit, evocand solidaritatea si responsabilitatea colectiva a maghiarilor. Maray evita insa sa desluseasca daca indemnul la solidaritate era adresat maghiarilor de pretutindeni sau doar celor din Ungaria. Dupa cum am vazut, Gyula Kallay aprecia insa ca lozinca apropiata ca sens “fiecare ungur este frate” era dovada unui “salbatic nationalism”.
Pe baza celor expuse mai sus, in opinia noastra, se poate trage concluzia ca, in perioada revolutiei, au existat anumite manifestari nationaliste, evidente mai ales in randul revolutionarilor. Dar acestea au fost mai degraba sporadice, iar pretentiile anexioniste nu si-au gasit locul in documentele programatice si nu au constituit nici esenta “miracolului” maghiar din 1956, nici nota sa dominanta sau definitorie. In 1956, nationalismul maghiar a fost predominant anti-sovietic, iar nu antiromanesc.

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7576
Diferență: 0,2022
Ieri: 4.7480
Azi: 4.1938
Diferență: -0,1024
Ieri: 4.1981
Azi: 5.4657
Diferență: 0,715
Ieri: 5.4269
Azi: 4.1895
Diferență: 0,2153
Ieri: 4.1805