Este o simpla coincidenta ca fostii presedinti ai Uniunii Studentilor Comunisti din Romania, Ion Iliescu si Cornel Burtica (al doilea chiar i-a succedat in acest post primului) au fost indepartati de N. Ceausescu din preajma sa de o maniera atat de radicala (primul bucurandu-se, totusi, de un regim mult mai bland)? Oricum, cauzele dizgratiei au fost cu totul altele, dar N.C. s-a ferit sa le faca publice si intr-un caz si in altul. Miscarile de cadre aveau parca, la N.C., un caracter predestinat, caci altfel cum sa explic faptul ca, dupa mai bine de un deceniu, respectiv in 1971, C. Burtica i-a urmat iarasi, in post, lui I. Iliescu, de data aceasta in importanta pozitie de secretar cu propaganda al partidului.
Nu stiu daca si Burtica si-a ales postul, dar Iliescu da, cu siguranta. In perioada cand N.C. nu-l mai suporta pe Pompiliu Macovei la Ministerul Culturii, si inainte de a-i veni ideea sa ma trimita pe mine acolo, a fost vehiculat pentru aceasta functie numele primului secretar al U.T.C. de atunci, trecut mult de varsta membrilor acestei organizatii. Mai exact eu i-am facut propunerea lui N.C., si nu la intamplare, ci in cunostinta de cauza. Ne mai intalneam cateodata (impreuna si cu Bujor Sion, seful Sectiei de presa pe care o coordonam) cu sotiile, vedeam un film, stateam de vorba. Imi placea cum evoluase I.I. ca intelectual - citea, avea contacte cu tinerii scriitori si artisti, intr-o maniera nonsalanta, prietenoasa, il vedeam deschis ideilor noi.
N.C. m-a ascultat si a zambit amuzat, destins. Il convinsesem. "Dar crezi ca o sa vrea?" m-a intrebat. "Vorbeste cu el. Dar o sa refuze. Cu siguranta vrea sa se intoarca la Comitetul Central". Zis si facut. Am gasit o ocazie si l-am abordat. In timp ce vorbeam, prezentandu-i ministerul si exprimandu-mi convingerea ca munca acolo i-ar veni ca o manusa, s-a intunecat la fata. Nu mai vazusem penumbra aceasta pe chipul lui, de obicei iradiant. Trasaturile i se inasprisera, avea o expresie de severitate ostila, care m-a descumpanit. In fata mea se afla alt om decat cel perceput vreme de un deceniu si jumatate. "In primul rand, a replicat cu un ton iritat, de om adanc jignit, de ce nu m-a chemat el? De ce te-a trimis pe tine sa-mi faci propunerea?" Si chiar astepta un raspuns, explicatii. Imi cerea cam mult, in mod normal nu puteam vorbi in numele celui invocat. Cu toate acestea am facut-o, mentionand ca eu doar il tatonez, iar N.C. se rezerva pentru etapa a doua. A acceptat oarecum rationamentul si s-a mai imblanzit. Dar duritatea hotararii deja luata ramanea neclintita. "Nu, nu ma intereseaza Ministerul Culturii, mi-a spus. Spune-i ca singurul loc unde vreau sa lucrez este Comitetul Central. Eu sunt activist, si asta am sa raman". Mi-am exprimat regretul pentru ca pierdeam, vazand cu ochii, cea mai buna solutie la ministerul incredintat mie pe linie de partid. S-a destins si el, a rostit cateva cuvinte conciliante si cred ca a ras. Acest incident n-a afectat normalitatea relatiilor noastre, nu prea active si cordiale, dar lejere, vag prietenesti. Cand i-am transmis mesajul, N.C. a ras cu pofta, deloc surprins sau afectat, cu aceeasi destinsa bunavointa ca prima data. "Ti-am spus ca nu-l cunosti. Bine! O sa vedem ce facem. Am sa stau de vorba cu el".
Nu intelegeam cum de ma situam eu atat de departe de realitate, de adevaratul I.I. Pusesem prea mult temei pe zambetele si rasul lui, vazusem in el un om mai maleabil si permeabil, accesibil, deloc incrancenat, dezinteresat, dispus la concesii. Scapa observatiei mele psihologice alter ego-ul sau. Lui Ceausescu nu-i scapa. Probabil ca aspiratiile lui Iliescu se suprapuneau pe intentiile sale, fiindca la putin timp dupa cele intamplate, o plenara l-a desarcinat din functia de prim-secretar al U.T.C. si l-a ales secretar al C.C. cu propaganda. Pentru ca dupa aproximativ un an sa-i predea munca lui Cornel Burtica, iar el sa se duca, pentru dobandirea experientei organelor teritoriale (aceasta a fost justificarea oficiala a mutarii, determinata de constatarea - tarzie - ca I.I. nu lucrase niciodata intr-un domeniu concret, indeplinind din cea mai frageda tinerete numai raspunderi de sef), ca secretar cu propaganda la judetul Timis. Si-a pastrat locul in C.P.Ex. si, dupa un timp, si-a reluat ascensiunea, de data aceasta cu ponderea experientei acumulate in... contactul nemijlocit cu munca de jos.
Idiosincrazie artistica incarcata de substraturi
Am sa pomenesc aici si de idiosincrazia cuplului fata de cariera artistica a sotiei lui Stefan Andrei, cunoscuta actrita Violeta Andrei. Dupa numirea mea la Consiliul Culturii am avut posibilitatea sa constat ca Ceausestii pusesera ochii pe actrita. Prestatia teatrala nu i-o cunosteau si nu facea obiectul "interesului" lor. Subita si inexpicabila intoleranta viza teritoriul cinematografiei, pe care il inspectau cu o acribie de cumetre ce tin sub observatie cartierul. La inceput se rezumau la aluziile rautacioase ale Elenei Ceausescu. Ce-a zis in film, ce toalete a purtat, ce gesturi a facut - toate acestea fiind aduse in atentie doar prin semnul exclamatiei si prin chicoteli echivoce. Nu-si dadea seama ca se refera la rol, credea ca o barfeste pe interpreta. El participa prin zambete complice sau taceri confirmative.
La un moment dat, N.C., dupa o discutie de servici, mi-a pus intrebarea - ca fapt divers - daca sotia lui Andrei nu joaca prea mult. Prea mult? Nu aparuse decat intr-un film sau doua, adica minimum posibil. I-am dat acest raspuns. Da? I se paruse ca... La al treilea a pus piciorul in prag. "Ziceai ca... nu stiu ce. Uite ca am avut dreptate. Este exact cum am spus. Si lumea incepe sa vorbeasca..." "Lumea?", m-am mirat. "Asta ii e profesia. Un actor isi construieste cariera jucand, nu stand pe tusa. Nu exista limite pentru aparitiile pe ecran. Tot ce se poate comenta e valoarea interpretarii". Bun, dar ea are o situatie speciala. Sa nu ma fac eu ca nu inteleg. El imi cere sa-i atrag atentia lui Andrei. Datoria noastra este sa nu lasam ca ceva sa-i dauneze.
Oho, ajunsese departe, escaladase brusc nivelul faptului divers, punea in cauza nici mai mult, nici mai putin decat prestigiul politic al secretarului de partid. Deja se insinua prezenta unei fixatii maniacale. Am crezut ca cel mai bine e sa las mugurele de obsesie sa se ofileasca si mi-am vazut de treaba. I-am spus ceva lui Andrei, dar nu la modul alarmant. Inevitabilul se producea insa. Cum anticipasem, profesia e profesie, iar Violeta Andrei intrase in gratiile regizorilor. Au inceput scandalurile.
N.C. ma chema "montat", cu o falca in cer si alta in pamant, tocmai iesit dintr-o sedinta de prelucrare cu a sa consoarta - dupa un timp a capatat propulsie autonoma, se batea si de unul singur impotriva Violetei - si ma ineca intr-un torent de obiectii, acuzatii si interdictii abracadabrante. Discursuri incoerente. Ca m-a avertizat, ca n-am pozitie principiala, ca si eu si Violeta ii aducem grave prejudicii lui Andrei, ca lucrez "pe pretenie", ca vuieste targul, ca si colegii actritei sunt revoltati, ca trebuie sa pun imediat capat situatiei s.a.m.d. "Ce trebuie sa fac? intrebam linistit. S-o chem si sa-i spun ca nu mai are voie sa joace? Sa-i opresc pe regizori s-o mai distribuie?" Se infuria si mai rau. "Nu, nu asa trebuie procedat. Sa vorbesti cu Andrei, cum ti-am spus. El sa actioneze". "Ii cereti lui Andrei sa puna capat carierei artistice a sotiei sale? Cine ar face asta?" Pretindea ca un militant constient asa ar face, mai importante fiind ratiunile politice, de stat. Iar o sotie trebuie sa inteleaga... Ia uita-te, domnule, ma gandeam, ce viteaz s-a facut. Sotia lui nu devenise inca "savant de renume mondial", dar incepea sa-si construiasca platforma publica, si desi in cazul ei chiar "se vorbea", lucrul nu parea sa-l deranjeze cu nimic. Intervenea ceva si intrerupea discutia, dar dupa o vreme ma chema din nou.
La un moment dat i-am spus: "Violeta, in disperare de cauza, poate sa-si reclame independenta". "N-are decat, a replicat. Poate sa faca ce vrea". Asa stateau lucrurile? Am apasat pe pedala: "Dar Andrei isi iubeste sotia, am spus cu figura cea mai angelica pe care am putut sa mi-o compun. Nici nu se gandeste sa renunte la ea". A balmajit ceva neinteligibil. Intre timp incepuse si E.C. sa ma acosteze si sa ma bazaie la cap in maniera proprie. Insinuanta, lipsita de logica, agasanta.
Deduceam acum ce vor. Afirmarea cinematografica a Violetei Andrei era un pretext. Cum pretext erau presupusele consecinte daunatoare pentru Andrei. Sotii Ceausescu foloseau aceasta stratagema ca sa-i desparta pe cei doi. Ii cer iertare vechiului meu prieten daca i se va parea ca destainuind ceea ce stiu, savarsesc o indiscretie. Dar, la un moment dat, dupa alegerea sa ca secretar, St. Andrei a fost supus unei presiuni puternice si insidioase din partea cuplului prezidential, care l-ar fi vrut ginere. Simtind nevoia sa se confeseze, Andrei m-a ales pe mine, parca ar fi presimtit ca sunt predestinat sa primesc socurile "tainei". Intentia cuplului o considera lipsa de scrupule, cinism josnic. Nici prin minte nu-i trecea sa marseze, iar pentru ipotetica noua partenera nu nutrea nici cea mai mica dorinta de apropiere. Dezamagiti, l-au lasat pe Andrei in pace, dar in forul intim n-au renuntat la idee. "Conflictul artistic", incompatibilitatea dintre politica si actorie, au cazut tocmai bine.
Cine cunoaste culisele vietii politice din epoca stie ca, desi au existat situatii similare, chiar printre alti membri ai C.P.Ex., sotii Ceausescu nu au reactionat niciodata de aceasta maniera incalificabila. Cea mai buna comparatie se poate face cu perechea Maxim Berghianu - Silvia Popovici, fata de care tirania judecatilor absurde, pseudoculturale si pseudopolitice, n-a functionat. Cum n-a functionat nici in cazul lui Emil Draganescu, a carui sotie era scenograf la Opera, si nici macar in al lui Gheorghe Apostol, casatorit cu o solista de opereta, careia i-a dat pana la urma semnal verde.
* Din volumul "Memorii III de Dumitru Popescu, Cronos autodevorandu-se. Artele in mecenatul etatist", in pregatire la Editura Curtea veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
