Ceausescu mi-a vorbit intr-o zi de romanul lui Preda, "Delirul", de curand aparut. Nu stiu daca-l citise - ma indoiesc -, intrase in posesia vreunui rezumat sau primise o fisa de la Securitate. Il interesa un singur aspect - absenta din carte a luptei antifasciste ilegale a comunistilor. Nu-mi reclama aceasta absenta si nu avea nici tonul omului care sugereaza gasirea unei solutii pentru inlaturarea lacunei, ma facea doar partasul gandurilor lui. N.C. nu era insa omul constatarilor gratuite sau al remarcilor de lector, convins ca orice literatura suporta observatii in contradictoriu, ramanand insa asa cum e, astfel ca pe deasupra sa se incruciseze in liniste nu numai opiniile unei generatii, ci judecatile schimbatoare ale posteritatii. Mi-a trecut prin minte ca intr-un fel sau altul si-a comunicat obiectiile autorului, mie transmitandu-mi ecoul discutiei, eventual al intelegerii la care se ajunsese. Nu-l alertase figura maresalului, nu sesizase vreo tendinta de reabilitare politica a regimului militar aliat nazismului, nu vazuse in "Delirul" vreo escamotare a culpei istorice, condamnata de aliati si de justitia romaneasca. Nici eu nu descoperisem toate acestea si nu taxasem "Delirul" ca o carte a epocii, ca o descifrare a complexitatii acelui episod tragic din istoria Romaniei; mai degraba mi se paruse un roman de dragoste, plasat in decorul convulsiilor politice si de razboi. Ceausescu a vrut sa ma stie avizat de directia gandirii sale, eventual a demersurilor facute. Despre roman se fluturasera aluzii critice, e drept nu de amploare, prin presa literara sovietica, dar nu le dadea atentie.
La putin timp dupa aceasta m-a vizitat Marin Preda. Scriitorul isi compusese fata de mine o atitudine de bun simt. Nu ma trata ca pe un "oficial" sau ca pe superiorul ierarhic (tinand seama ca el insusi era o autoritate birocratica) de la care avea dreptul sa ceara dezlegari. Pe vremuri, la "Contemporanul", fusese rezervat cu mine, cum se cuvenea sa fie cu un coleg de presa mai tanar, inca necunoscut. A continuat sa ma numeasca apoi "coleg", prin dedicatii pe cartile oferite. De cativa ani, de cand lucram la C.C., devenisem insa ceva mai putin si ceva mai mult decat atat, respectiv "conjudetean" (cum ma numea, cu oarecare solidaritate afectuoasa si Zaharia Stancu - pe care Preda imi facuse impresia ca si datorita acestui "grad de rudenie" nu-l prea agrea). Venea la mine ca la un teleormanean din bransa "scribalailor", ca sa se sfatuiasca. Imprejurarea ca aveam unele ranguri de demnitar importa numai in masura in care acestea faceau sfaturile cerute mai avizate, mai utile pentru el.
De data aceasta venise sa-mi destainuie ca, dupa parerea lui, cu "Delirul" daduse "lovitura". Tot sperase ca odata si odata o carte a lui va face valva, si aceasta nu pentru gloria in sine - dupa opinia lui gloria se aduna in timp si se contureaza definitiv dupa moarte -, ci ca sa castige mai multi bani. Avea o sinceritate socanta, dar nu conceputa sa uimeasca, sa-i puna in evidenta originalitatea, sa indice cota de la care accepta el punerea problemelor. Era nuditatea gandirii necontrafacuta, fara cosmetica, autentica suta%. Mi-a spus ca probabil mie imi vine greu sa-l inteleg, fiindca nu sunt nascut la tara. Dupa el, un orasan vedea in problema materiala ceva aproape compromitator sub raport moral - materialism, lacomie, neaparat expresia unei atitudini interesate. Orasanul nu avea instinctul posesiunii nici pe departe atat de dezvoltat ca taranul. Isi trimitea feciorii la studii, chiar si pe fete, asigurandu-le o lejeritate a optiunii si a miscarii in viata, in timp ce taranul nu avea unde sa si-i trimita pe ai lui, predestinandu-i sa ramana in sat, tot tarani. De aceea omul satului se simtea obligat sa le lase avere, sa le dea o casa unde sa-si intemeieze caminul, si pamant ca sa-si castige existenta. Ei bine, spunea, in el, in Marin Preda, exista acest instinct intr-o forma viguroasa, fiindca moralmente si psihologiceste era taran sadea.
Toata aceasta introducere a considerat-o necesara pentru a ma face sa-i apreciez sinceritatea la justa valoare. Voia sa stranga mai multi bani nu din lacomie sau avaritie, ci pentru a le face case copiilor, neputand concepe sa dispara fara sa-i lase macar din punct de vedere material cu un rost in lume. Atunci mi se parea anacronic Preda, cu mentalitatea lui de mic proprietar de pamant si nu intelegeam cum poate sa faca abstractie de faptul ca averea materiala a disparut din sistemul valorilor sociale, fiii si fiicele lui putand sa beneficieze, cand va veni timpul, de asistenta statului, urmand sa li se dea, conform practicii devenite uzuale, acoperisul necesar intemeierii caminului si vietuirii in conditii civilizate. N-am comentat in nici un fel rationamentul sau, dar in sinea mea il socoteam pe marele scriitor, sub o anumita latura a gandirii sociale, depasit. Am tacut, si bine am facut, pentru ca probabil m-ar fi considerat un natang infatuat si naiv. Si ar fi avut perfecta dreptate. Instinctul lui taranesc il ajuta sa discearna mai bine intre soliditatea sistemului de valori traditionale si efemeritatea celui la moda atunci si sa intrevada ca "averea" urma sa ramana si in viitor criteriul de baza al realizarii omului in societate. Copiii lui Preda au mostenit de la tatal lor o casa, ai mei, de la mine, nimic. Urmasii lui il vor pomeni prin timp, fiindca s-a materializat in viata lor prin ceva concret si important, ai mei nu, fiindca am fost usuratic si superficial fata de viitorul lor, imaginandu-mi ca-l pot lasa in intregime in mainile grijulii ale societatii paternaliste pentru care nu conta decat zestrea inteligentei, educatiei si culturii.
Problema concreta pentru care venise era urmatoarea: avea sa scoata editia a doua a "Delirului", intrucat isi propunea sa mai introduca un personaj in roman. S-a gandit bine, din carte lipsea stanga romaneasca, stanga antifascista, nucleul viitoarei puteri politice de dupa rasturnarea lui Antonescu si venirea rusilor. Ma intreba pe mine, ca teleormanean de-al lui, daca s-ar mai putea bizui pe un tiraj maxim si pe un drept de autor la fel de mare ca la prima editie. Daca da, cu banii respectivi chiar ar putea face casa copiilor, luandu-si de pe inima cea mai mare grija a lui. L-am incurajat si a plecat vesel, animat de o vizibila pofta de lucru. Schimbarile aduse in editia a doua pentru unii au ramas neobservate, criticii au sesizat insa aparitia taranului comunist ce trimitea, destul de discret e drept, la Nicolae Ceausescu. Poate nu aceasta a fost intentia lui, si presupusa cheie ii era numai atribuita, dar si daca a facut-o cu buna stiinta, certamente cauza a fost gandul la copii, simtul taranesc de raspundere paternal pentru asigurarea mijloacelor materiale cu care acestia sa intre in viata - una pe care el o vedea salbatica, nemiloasa, neingaduitoare ("Viata ca o prada"), asa cum s-a si dovedit a fi doar peste un deceniu si jumatate. Nu stiu cat a incasat si daca si-a atins telul, dar indemnul moral sub care a actionat, socotit atunci de mine demodat si gratuit, merita mai degraba admiratie decat vreun dubiu sau neintelegere.
Primitivismul artistic educational
Marturisesc, am citit putina literatura chineza, mai multe am aflat din ce-au scris autorii europeni despre aceasta tara (Romania a intampinat greutati sa traduca din limba chineza, si multa vreme a preluat la mana a doua, din traduceri occidentale). Balet clasic nu am vazut in 1975, mi s-a aratat mai tarziu, prin 1988. Cu pictura am avut mai multe contacte, cea de tip traditional, peisagistica si florala, si m-au impresionat delicatetea si suavitatea ei. Am ascultat ceva muzica veche instrumentala, diferita de restul armoniilor sonore de pe glob, exprimand un univers spiritual aproape impenetrabil dar rascolitor, spunand ceva consternant despre calma, senina dar profunda tristete a secolelor indepartate de la "Soare rasare". Muzica operei traditionale e de alta factura, vulcanica, stridenta, exprimand o energie sufleteasca aproape desentimentalizata, in perfecta simbioza cu abstractionismul miscarii in scena. Artizanatul chinez, dincolo de intalnirile frecvente, dar intamplatoare, prin institutii sau in comert, am avut posibilitatea sa-l studiez intr-o expozitie centrala de mari proportii - despre care am scris pe larg in "Cioplitor de himere". Cred ca este cel mai variat, delicat si armonios din cate exista, vadind nu numai o mana maiastra si o fantezie inepuizabila, ci si o exceptionala intelegere a zacamintelor de frumusete intrinseca ale materiei, pe care chinezii le pun in valoare cu gingasie si generozitate.
Pe acest fundal de perceptie artistica am cunoscut baletul si opera revolutionare, promovate ostentativ si autoritar de Cian Cin, sotia lui Mao Tze Dun, de profesie balerina, cu o cariera scenica incheiata in China precomunista. Nu realizase prea multe, trei-patru cred, asupra carora se concentrase atent, slefuindu-le pentru a le da valoare de model. Lucra cu cei mai buni balerini si solisti vocali ai Chinei, care din punct de vedere profesional faceau tot ce puteau, atat ca sa exprime cat mai plastic "ideile", cat si ca sa salveze ceva din munca investita. Nu sunt sigur daca acest gen de spectacol l-a conceput Cian Cin pentru prima data, cred mai degraba ca, in lumina ideii educationale a lui Mao, ea a pedalat pe melodrama tendentioasa, aparuta in cinematografie in urma cu doua decenii. Sa ne amintim de filmul "Fata cu parul carunt", rulat la noi prin anii ''50, si care a avut un impact socant asupra publicului romanesc.
* Din volumul Memorii III de Dumitru Popescu, "Cronos autodevorandu-se. Artele in mecenatul etatist", in pregatire la Editura Curtea veche.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
