In anul 2007, un articolexploziv publicat in ediţia europeană a revistei Timescandalizascena culturală franceză, proclamând sentenţios "moartea culturiifranceze". Autorul, Donald Morrison, jurnalist american stabilit inFranţa, a fost repede pus la zid de către oamenii de litere,scriitorii, profesorii şi intelectualii francezi, incepând cuMaurice Druon şi Bernard-Henri Lévy, până la Olivier Poivred'Arvor. Numeroase ziare şi reviste (Libération, Le Monde, LeFigaro, The Guardian, The Independent), forumuri, grupuri dediscuţii, bloguri şi emisiuni au reluat această dispută şi au făcutdin articolul publicat in Time unul dintre cele mai controversatedin perioada respectivă.
Ulterior, Doland Morrison areşansa de a-şi relua articolul publicat in Time şi de a-l nuanţa şiextinde in cadrul unui volum, alături de replica lui AntoineCompagnon, eminent profesor la College de France şi teoreticianstrălucit.
Pentru o lungă perioadă de timp,Franţa şi cultura franceză au făcut "legea" pe scenainternaţională. Aflaţi permanent in centrul atenţiei, artiştiifrancezi se bucurau de un prestigiu fără egal. Din gloria deodinioară nu a mai rămas astăzi decât nostalgie şi frustrare.Influenţa culturii franceze este acum spectrală, puterea sa,derizorie. Cultura franceză nu mai vorbeşte lumii. O infrângerecare, până la urmă, convine mentalităţii franceze inclinate spreautocompătimire şi victimizare.
"Dincolo de schimbul de ideieste interesant mai ales modul in care cei doi işi prezintălegitimitatea. Incă o dată vedem că părerile, opiniile, ideile nusunt importante in sine, ci dobindesc o greutate variabilă infuncţie de profilul, situarea şi importanţa celui care le rosteşte.Astfel, autorii ne furnizează cite o hartă biografică, investită cumisiunea de a da o idee asupra geografiei intelectuale din care serevendică fiecare, astfel incit cititorul să inţeleagă reliefulspiritual şi să aprecieze cum se cuvine inălţimea de la care serostogolesc cuvintele." (Lucia Terzea-Ofrim, Dilema Veche,februarie 2009)
1
Hollywoodul se bucură de oproastă reputaţie printre francezi. Capitala filmului americaninseamnă pentru ei thrillere concepute după reţete sigure, succesede casă ambalate intr-un marketing excesiv, efecte speciale careiţi iau ochii, violenţă gratuită etc. Puţini ştiu insă căHollywoodul are şi un secret despre care nu se prea vorbeşte:majoritatea celor 500 de filme care ies in fiecare an suntproducţii cu buget modest, multe dintre ele inteligente şioriginale.
Să ne gândim, de pildă, la"Thelma şi Louise", un film despre prietenia dintre două femei,regizat de Ridley Scott in 1991. A costat 16 milioane de dolari - ocifră relativ modestă - şi a fost nominalizat la Oscar la şasecategorii, câştigând Premiul pentru cel mai bun scenariu. Ca oricefilm reuşit, "Thelma şi Louise" nu duce lipsă de surprize. Intr-oscenă-cheie, de pildă, Louise (Susan Sarandon) se hotărăşte săinfrunte un bărbat care se dăduse brutal la prietena ei, Thelma(Gina Davis) intr-o parcare. Individul nu pare deloc impresionat,ba chiar se amuză de incercările timide ale femeii de a-i luapartea. Moment in care ea scoate o armă şi-l impuşcă mortal.Thelma, siderată, comentează: "Pun pariu că la aşa ceva nu seaştepta."
Il inţeleg foarte bine pe tip.Pentru că şi eu imi vedeam liniştit de treburile mele - sau, maidegrabă, de ale Franţei -, când furia opiniei publice galice m-alovit direct in plex, la fel de violent ca neaşteptatul glonţ trasde Louise. Trebuia să-mi dau seama că se va intâmpla una ca asta.Trebuia să fi ştiut că un american nu poate curta insistent putereaşi gloria culturii franceze fără să se aleagă cu un răspuns dur şideloc plăcut. Mai inţelept ar fi fost dacă mi-aş fi păstratconsideraţiile pentru dineurile pariziene şi pentru e-mail-urileschimbate cu prietenii de acasă decât să public un articolintitulat "Moartea culturii franceze" intr-o revistă americană. Darimi făceam iluzii că observaţiile mele vor fi receptate decititorii francezi la fel cum credeam eu: adică nişte constatăriamicale şi pozitive despre o ţară care chiar imiplace.
Ce naivitate din partea mea!Câtă lipsă de viziune! Cu alte cuvinte, cât de american am fost!Oare nu ştiam că vaca sacră a vieţii publice franceze se numeştecultură şi că este punctul sensibil al imaginii naţionale? Poţicritica liniştit etica muncii in Franţa, atitudinea ei faţă defumat, regimul ei fiscal. Dar ferească sfântul să-ţi treacă princap să-i vorbeşti de rău cultura! Şi să nu-ţi imaginezi cumva vreoclipă că observaţiile tale vor fi luate lejer, iar critica ta va ficonsiderată una constructivă. Să nu te-aştepţi vreodată ca lumea săinţeleagă că tu de fapt voiai să fii de ajutor. Când un străinincearcă să dea o mână de ajutor, atrăgând atenţia asupra unorneajunsuri pe care le-ar putea avea cultura franceză, nici o faptăbună nu rămâne nepedepsită.
Pedeapsa pe care am primit-o eua fost grabnică şi publică. La câteva zile după ce articolul meu devreo şapte pagini despre declinul culturii franceze ca putereculturală internaţională apărea in The Time(in ediţia europeană din3 decembrie 2007), presa franceză a inceput să se aprindă ca TurnulEiffel luminat in toată splendoarea lui. Aproape orice cotidiannaţional, orice canal de televiziune sau orice website serios dinţară s-au simţit datoare să abordeze cazul. Oficiali ai guvernului,mandarini şi toată armata măruntă a jurnaliştilor culturali nu maipridideau să-mi anihileze aserţiunile. Iată un răspuns tipic,postat de Didier Jacob pe blogul său găzduit de site-ul revistei LeNouvel Observateur, unde ţine o rubrică de cronică literară:"Pentru americani, cultura franceză este, simultan, obiect alrepulsiei şi obiect al dorinţei. Dacă această ambivalenţă ar puteafi prinsă intr-o formulă algebrică, aceasta ar suna cam aşa: DeGaulle + Sartre + bagheta + sânii lui Sophie Marceau a culturafranceză."Replica lui Jacob a atras rapid zeci de comentarii. Multedintre ele aveau tonul următor: "Nu-l cunosc pe autorul acestuiarticol, dar sunt convins că nu crede cu adevărat ce ascris".
"In Statele Unite, sunt mulţicercetători, erudiţi, gânditori, creatori de cel mai inalt nivel.Numai că aceştia nu scriu in Time", s-a lansat, sarcastic, in LeFigaro, şi Maurice Druon, bătrânul lup de mare al Literelorfranceze. El m-a acuzat că sunt victima confuziei dintre "culturăşi divertisment, confuzie pe care o comite cea mai mare parte apublicului". Polemica fostului secretar permanent al AcademieiFranceze a fost insoţită de nici mai mult, nici mai puţin de altecinci articole lansate de Le Figaroin brava incercare patriotică dea-mi pulveriza lucrarea. Corespondenţii cotidianului in StateleUnite au primit misiunea de a găsi dovezi care să atestevitalitatea culturii franceze in Lumea Nouă, dar au descoperit că,in afara New Yorkului, mişcarea este foarte slabă. Alţi jurnaliştide la Le Figaro au depus mărturie că pictorii francezi o duc foartebine la Londra, că filozofii francezi se bucură de un mare respectin lume (deşi, din anumite motive, nu e şi cazul scriitorilorfrancezi), că arhitecţii francezi "s-au retras la timp, impunând oimagine de calitate", că filmele franţuzeşti cunosc un mare succespeste tot, mai puţin... hm... in afara Franţei. Campania lansată deLe Figaro - depăşind trei pagini, condimentată cu nişte fotografiisimpatice ale trupei tehno-pop Daft Punk, in care cei doi francezipoartă nişte pălării haioase, şi ale lui Bartabas, creatorul"teatrului ecvestru" Zingaro, pozând alături de unul dintre caiisăi - nu părea să fi făcut deloc economie de mijloace. Oare, să fitransmis, subliminal Le Figaro că atinsesem un punctnevralgic?
In acelaşi număr din Le Figaro,plecând de la observaţia că articolul meu conţine numeroasetrimiteri de ordin factual, art dealer-ul Anne Faggionato seplângea de faptul că "toate aceste pseudoanalize, bine infipte inideea americană de producţie, incearcă să se legitimeze princitarea unor curbe şi cifre. Arta insă nu poate fi măsurată astfel,iar viitorul o va demonstra." In Libération, Teresa Cremisi,director executiv al Editurii Flammarion, deplângea şi eaperspectiva "mercantilistă" prin care abordam cultura exclusiv intermenii unui profit imediat.
Febra s-a abătut şi asuprablogosferei: de la biblios.fr până la site-ul vietnamezdeindan.org, toate s-au simţit datoare să comenteze povestea. Uncomentariu postat pe superfrenchie.com a inregistrat nici mai mult,nici mai puţin de 165 de răspunsuri, multe dintre eledesfiinţându-mă pentru diverse erori şi omisiuni. Controversa adepăşit chiar spaţiul Hexagonului. Autorul american Edward Championm-a catalogat, pe site-ul edrants.com, drept un "răspuns culturalTime Magazine pentru Fox News", ceea ce echivalează cu o insultămortală pentru orice jurnalist care se respectă. Champion a sugeratapoi că "Morrison habar n-are ce dracu' vorbeşte". Cu aceeaşidelicateţe, un cititor al blogului lui Momus, critic britanic alculturii pop, postează această observaţie pătrunzătoare: "Morrisons-a pişat impotriva vântului. Jenant. Din fericire, de-abia dacămai dai peste vreun Timein sala de aşteptare a unui dentist decartier."
Presa străină a preluat imediatcontroversa, ingroşând şi ea rândurile. Corespondentul londonez alcelebrului Timesla Paris, Charles Bremner, a fost de părere căsupralicitasem eşecurile Franţei. The Guardiana mers pânăintr-acolo incât i-a solicitat lui Bernard-Henri Lévy o replică,iar primul star intelectual al Franţei a observat că articolul meuspunea mai multe despre angoasele unei palide Americi decât despredeclinul francez. Jurnalistul Imam Kurdi din Arabia Saudită adeclarat şi el in Arab News: "Nu numai că nu sunt de acord scuMorrisont, dar salut cu bucurie faptul că Franţa a rămas atât dedistinct franceză". Ceva mai bine am ieşit in Financial Times, undeziaristul Christopher Caldwell mi-a folosit aserţiunile pentru a selansa, ca de pe-o trambulină, intr-o critică la adresa vorbărieigoale cu care Franţa inconjoară problema diversităţii culturale.Probabil că cea mai favorabilă critică pe care am primit-o a venitdin partea lui Catherine Fieschi, directorul Counterpoint, thinktank-ul British Council. Intr-un articol din revista Prospect, m-afelicitat pentru că am aruncat "o mică grenadă pe terenul de joacăal intelighenţiei franceze".
Am fost nevoit să confruntdirect câţiva locuitori ai acelui teren de joacă. Două emisiunifranceze m-au invitat la o dezbatere cu Olivier Poivre d'Arvor,preşedintele agenţiei guvernamentale Culturesfrance şi autorul unuiarticol in Le Monde in care imi contesta concluziile. (S-a dovedita fi rezonabil şi atent şi in timpul emisiunilor, şi după.) Amparticipat apoi la o altă emisiune TV alături de regizorulConstantin Costa-Gavras ("Z", "Dispărutul", "Stare de asediu"), deredactorul revistei Lire, Fran'ois Busnel, şi de jurnaliştiiculturali Jér'me Béglé şi Frédéric Martel. Câţiva dintre aceştiexperţi s-au străduit să găsească lucruri demne de admirat inarticolul meu; toţi insă i-au detectat graveneajunsuri.
Până şi ambasadorul proprieimele ţări in Franţa, Craig Stapleton, i-a adresat revistei Timeoscrisoare legată de controversă. Partea proastă e că, in loc să fiealături de mine, compatriotul meu s-a grăbit să sară in apărareaunei ţări care, in America guvernată de şeful lui, George W. Bush,nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. Dar Stapleton notează:"Vitalitatea culturii franceze nu poate fi măsurată numai dupăincasările de box-office ale săptămânii." Nu era tocmai unitatea demăsură pe care o folosisem, dar cei mai mulţi comentatori se parecă nu s-au obosit să observe acest lucru, mulţumindu-se să-şimanifeste o sfântă indignare in faţa presupusului meu atac lagloria Franţei.
Sincer să fiu, am fost şocat deproporţiile şi de intensitatea pătimaşă a răspunsurilor pe care leprovocase articolul meu. La fel de perplecşi au fost şi detractoriimei. Criticul şi scriitorul Pierre Assouline a scris următoarelerânduri pe blogul său: "Cum a fost posibil ca un articol de felulacesta să stârnească o asemenea tevatură in mass-media franceză şisă provoace atâtea discuţii violente pe blogosferă e un mister pecare nu mi-l explic." John Brenkman, profesor la Baruch College dinNew York, s-a intrebat dacă nu cumva francezii au luat toatăpovestea prea in serios. Articolul meu, a scris el in Le Monde, "aavut in Franţa acelaşi efect pe care l-a obţinut in 1938 OrsonWelles adaptând radiofonic «Războiul lumilor» de H.G. Wells.Atunci, tonul realist şi convingător al comentatorului avertizaAmerica de invazia marţienilor. Acum, francezii sunt convinşi că unatac american a fost lansat impotriva culturii franceze… Cu altecuvinte, coperta revistei Time, ca şi articolul incriminat, nu aufost altceva decât o şmecherie căreia publicul, zăpăcit de presafranceză, i-a căzut victimă. «La fiecare minut se naşte un fraier», obişnuia să spună Phineas Taylor Barnum, un mare om care ştiace-i ăla spectacol… Să-mi fie cu iertare, dar, in acest caz, decare ne ocupăm, fraierul a fost Franţa. Voi toţi, dragi prietenifrancezi, aţi inghiţit cârligul, pluta şi undiţa."
In mijlocul acestei nebunii,m-am dus la New York să-mi trag sufletul câteva zile. Polemica acontinuat in trombă şi fără mine. Escapada mea new yorkeză a fostintreruptă, in cele din urmă, de către BBC, care mi-a dat de urmăpână şi-ntr-un restaurant din Manhattan. Printre zgomote defarfurii şi ţipetele ospătarilor, am dialogat in direct la radio cuJohn Lichfield, veteranul corespondent al ziarului The Independentla Paris. Nu se auzea foarte bine, aşa că a fost nevoit săvorbească mai mult de unul singur.
Se pare că adevărata problemăera nu atât articolul meu, cât prima pagină a ediţiei. Era vorba deo fotografie semnată de artistul londonez Pal C. Hansen, un portretdestul de atrăgător al marelui mim Marcel Marceau in apogeulcarierei sale. Acesta contempla lung, cu o tristeţe melancolică(specifică mimilor), o floare de un roşu-aprins, exact aceeaşinuanţă specifică din chenarul revistei. Imaginea fusese o alegereexcelentă: Marceau tocmai murise cu câteva luni inainte şi luase,odată cu el, o parte din inima Franţei - rezonând astfel cu tonulnostalgic şi amar pe care am incercat să-l imprim articolului meu.(Nu eram singurul care considera o alegere inspirată. Şi luiOlivier Poivre d'Arvor i s-a părut că portretul lui Marceau sepotriveşte cu subiectul: "E drept că in ultimii ani, pentru ceicare nu vorbesc limba sfrancezăt, artiştii tăcuţi ai culturiifranceze sunt cei care au ţinut prima pagină a ziarelor voastre:mimul Marceau, adâncurile mute ale comandantului sJacquestCousteau, coregrafii noştri, artiştii noştri de circ… Rezistăm şinoi cum putem, in sublima noastră afonie, cu disconfortul nostruşovăielnic, in zarva şi-n invălmăşeala lumii, dar tot am vrea să teimpresionăm măcar un pic, modest, à la fran'aise." Poivre d'Arvor,fratele celebrului prezentator de televiziune Patrick Poivred'Arvor şi cel care răspunde de promovarea culturii franceze pestehotare, a scris aceste rânduri intr-o "scrisoare adresatăprietenilor noştri americani", publicată in Le Monde. In orice caz,este o fotografie minunată, simplă şi clară, cu o compoziţieclasică, iar roşul intens al florii iţi sare-n ochi. Trebuie sărecunosc că pare un pic clişeu. Tot aşa cum presa franceză nu poaterezista tentaţiei de a prezenta americani cu pălării de cow-boy sauenglezi fără meloane, şi publicaţiile americane se dau in vânt dupăfrancezi arborând berete şi tricouri de marinar. Dar, una pestealta, pentru o imagine de pagina intâi, işi indeplinea cu siguranţămisiunea, atrăgea privirile.
Din nefericire pentru mine,acelaşi efect l-a avut şi titlul articolului meu: "Moartea culturiifranceze". Şapoul nu era nici el mai prejos: "Numiţi repede unartist sau un scriitor francez in viaţă cu o anvergurăinternaţională. Exact. Lucrurile se vor rezolva insă." Nu scrisesemnimic din aceste rânduri. Imi amintesc chiar că am glumit la France24 pe seama acestui şapou, spunând că Time, ca multe alte companiiamericane, a dat sarcina de a scrie titlurile şi subtitlurile uneidivizii din India. (N-a râs nimeni in studio.) Adevărul este căacele rânduri fuseseră plantate de redactorii ediţiei europene dinLondra. Am văzut titlul, subtitlul şi prima pagină abia după ceediţia apăruse deja pe piaţă. Şi recunosc că am fost oarecum şocat.Textul meu nu vorbea despre "moarte", ci mai degrabă despre declinşi despre o posibilă salvare. Inainte să ştiu cum vor arăta primapagină şi titlul articolului meu, am acordat un interviucotidianului Libération. Édouard Launet, cel care mi-a luatinterviul, a avut delicateţea de a nu aduce vorba despre ele, dareu am rămas cu un sentiment de disconfort in urma aceleiconversaţii. Ulterior s-a dovedit intemeiat. In varianta tipărită,Launet s-a intrebat, destul de irascibil: "Ce l-o fi apucat pe DonMorrison să ia in şuturi the French culture?"
Eu - un agresor al culturii, unneguţător al morţii? Sunt nevinovat, mi-am zis. Insă am stat şim-am gândit… Mi-am amintit că, in cei peste treizeci de ani de cândsunt redactor, mi-am adus şi eu contribuţia la astfel de titluribombastice şi provocatoare. Şi ştiu că uneori e necesar să apelezila un limbaj inflamant pe prima pagină a unei reviste pentru acapta atenţia cititorului. A spune despre cultura franceză că amurit e, fireşte, o exagerare. Dacă insă reuşeşti să-l apuci deguler pe cititor, atunci enunţul exagerat se poate dovedi unulrelativ, ba chiar necesar. Dacă acest limbaj hiperbolic i-a făcutpe francezi să se intrebe de ce nu mai domină peisajul cultural,aşa cum o făceau in secolele al XIX-lea şi XX, să reexaminezeeficienţa nenumăratelor subvenţii pe care le acordă culturii şisă-şi integreze mai bine minorităţile in marea scenă culturală aFranţei, atunci cu atât mai bine!
Şi, de fapt, cam asta s-a şiintâmplat. Establishment-ul cultural francez şi-a petrecuturmătorul an nu numai denunţându-mă pe mine şi revista Time, ci şireexaminând rolul culturii in viaţa ţării. Se pare că problemaridicată de mine a acoperit nesfârşite ore de transmisiuni radio şiTV, şi hectare de hârtie au fost sacrificate pentru a umple curăspunsuri şi comentarii paginile ziarelor. Uneori era menţionatnumele meu, alteori nu. Subiectul continua să fie unul arzător şifireşte că nu mă aşteptam să fiu făcut Cavaler al Ordinului Artelorşi Literelor in urma articolului meu, dar am fost recunoscătorpentru seriozitatea cu care francezii au abordat semnul meu dealarmă.
Aceeaşi seriozitate mi-a fostconfirmată şi de către Olivier Poivre d'Arvor, care mi-a mulţumitpersonal pentru "splendida copertă". S-a dovedit a fi, susţinea el,o foarte bună ocazie pentru a reflecta in mod responsabil asupravalorilor culturale ale Franţei. De altfel, a şi afirmat-o explicitintr-un articol publicat chiar in Timela insistenţele mele: "Sărecunoaştem că Timene-a făcut un cadou neaşteptat. Să dai atâtaimportanţă culturii franceze in ochii cititorilor, in defavoareaproblemelor de interes internaţional! Am avut şi noi celecincisprezece minute de glorie. Şi şansa de a le reaminticoncetăţenilor noştri că nimic nu vine de la sine, că trebuie să neluptăm, inclusiv aici, in Franţa, pentru a reafirma importanţaacestei culturi şi puterea influenţei noastre. Iată un mod de aredeştepta interesul clasei politice, al mass-mediei, alprofesioniştilor culturii şi al publicului larg pentru un subiectexcepţional…" Plăcerea a fost de partea mea, Olivier.
Pe măsură ce reacţiile continuausă curgă valuri-valuri, am inceput să am regrete. Articolul meu eramult prea scurt pentru a putea explora un subiect atât de complexin profunzimea pe care o merita. Prea mult material de calitatefusese lăsat pe dinafară. Sacrificasem aspecte importante aleproblemei, iar multe argumente esenţiale nici nu fuseseră aduse indiscuţie. Bănuiesc că orice autor se confruntă cu asemenearegrete.
Aşa că am profitat de ofertaunui editor francez de a-mi extinde demersul inceput, transformândsubiectul intr-o carte. Departe de mine gândul de a ingroşarândurile cărţilor despre o Franţă-in-declin - tot ce-mi doresceste să pot continua dezbaterea vie pe care articolul meu ainspirat-o şi, pe cât posibil, să găsesc o cale de a inţelege şi dea propune soluţia unei reinnoiri. La fel cum s-a intâmplat şi incazul articolului publicat in revistă, noua versiune extinsă astârnit şi ea un cor de reacţii şocate şi potrivnice in momentul incare a apărut pe piaţa editorială franceză la sfârşitul anului2008. Am fost nevoit să acord incă un tur de interviuri lateleviziune şi in presă, am avut parte inclusiv de o paginăintreagă in Le Monde, am figurat ca "omul zilei" in Libérationşi amfost invitat de un post de radio francez să particip la o emisiunede tipul celebrei "Desert Island Discs". Numai că, de data aceasta,s-a intâmplat să am companie. Spre marea mea incântare, eminentuluniversitar Antoine Compagnon a acceptat cu generozitate săcontribuie la acest volum cu un răspuns, pe care-l puteţi regăsi inpartea finală. Mă simt onorat să mă aflu in companialui.
Le sunt recunoscător şi tuturoracelor intelectuali, scriitori, artişti, colegi, prieteni şiiubitori ai culturii franceze care mi-au impărtăşit dininţelepciunea lor şi mi-au uşurat sarcina in multe privinţe.Gândurile mele se indreaptă in primul rând către Frédéric Martel,Guy Walter, Douglas Kennedy, Fran'ois Busnel, Christophe Boïcos,Marc Lévy şi Georgina Olivier; către colegii mei de la revistaTime, Claire Senard, Peter Gumbel, Grant Rosenberg (care m-auajutat in zona reportajului), Michael Elliott, William Green şiJames Graff (un trio care a supervizat şi a redactat articoluloriginal); către Yves şi Florence Darbois, Jonathan şi Renée Fenby,David şi Rebecca Tepfer, Joe şi Sigun Coyle, consilierii mei pentruspaţiul francez; John Morris şi Philippe Salomon, care mi-au oferitinformaţii pentru capitolul despre fotografie; către partenerii meiobişnuiţi de discuţie, Charles DeGroot, Jake Lamar, WolfgangKuhlmey, Amir Al-Anbari, John Lvoff, Barry Lando; şi, fireşte,către Ann Morrison, cea care mă inspiră in tot ce scriu şi imiredactează majoritatea textelor. Nici unul dintre aceste sufletegeneroase nu este responsabil pentru erorile factuale şi dejudecată pe care le-aţi putea găsi in acest volum. Dacă volumulapărut in această ediţie va stârni un nou val de furie şideriziune, unul singur trebuie să-l infrunte, iar acela sunteu.
Din volumul cu acelasi titlu inpregatire la Editura ART
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
