Filozofia europeana capata un chip inedit, privita dinperspectiva relatiei sale cu licoarea dionisiaca. Universitarulitalian Massimo Dona, profesor de filozofie in Milano, nu sesfieste sa rescrie practic istoria filozofiei europene, oferindvinului rolul de protagonist. De la sarbatorile dionisiace, trecandprin textele sacre ale crestinismului, prin filozofia medievalacrestina, festivismul rabelaisian, rationalismul britanic,iluminismul francez si kantian, romantismul pesimist orirevolutionar, simbolismul baudelairian, existentialismul sartriansi incheind cu dialectica negativa a lui Adorno, vinul ne intampinamereu, uneori in chip neasteptat, alteori cu naturalete, insa demulte ori chiar in centrul reflectiilor filozofice ale marilorfiguri din cultura europeana.
Aristotel
Vin si filozofie, s-a spus: uncuplu indreptatit care traverseaza intreaga istorie a filozofiei.Dar abordarea filozofica a nectarului zeilor nu a dus niciodata lauitarea faptului ca aceasta este ocazia unei bucurii pur senzorialepe care, in ochii multora, e nu numai ingaduit, ci si necesar sa otraiesti.
Daca, peste doua secole siintr-o alta civilizatie, poetul latin Horatiu ii va invita peoameni sa se bucure de placeri in fata caracterului insondabil alunei existente care nu promite nimic sigur ("Tu cuminte sa fii si,limpezind vinul, in scurtu-ti veac/ Lungi sperante sa n-ai"), celmai important dintre elevii lui Platon, Aristotel, declara ca nu secuvine ca specia umana sa renunte la placeri: "asemeneainsensibilitate nu este deloc omeneasca..." (Eticanicomahica, 1119 a).
Totusi, odata cu Aristotel,meditatia asupra vinului capata un aspect foarte diferit de cel pecare il avea la Socrate si Platon.
Evocarea modului de o mare sisimpla imediatete in care Rafael l-a infatisat in fresca Scoalade la Atena pare aproape inevitabila in instituirea unui raportintre Aristotel si maestrul sau: Platon are degetul aratatorindreptat sobru spre cer, Aristotel arata in jos.
Daca Platon credea ca filozofiatrebuie sa se ocupe la nivel esential de "idei", de formele pure,de acele concepte universale care traiesc in aceasta lume doar careflectii, Aristotel e deplin convins de necesitatea de a orientacercetarea filozofica inspre acele substante care exista mereu siexclusiv in forma individuala, familiara tuturor.
Adesea, gasim la el o atitudinefundamental si autentic fenomenologica.
Astfel, in meditatia asupravinului, filozoful este preocupat intai de toate sa inteleaga cumfunctioneaza acesta si pe baza caror principii actioneaza inorganismul nostru. In aceasta privinta, e mai cu seama interesantsa amintim distantarea explicita de problematizarea platonicianaexprimata clar in convingerea ca "vinul il excita pe cel lent si ilface mai vioi, dar celui care este deja vioi ii taie din elan"(Problemata, 873 a).
In realitate, in meditatiilesale atente asupra vinului si betiei, intemeietorul Liceuluirastoarna complet discursul platonic.
Daca Platon vedea vinul ca pe unelement care accentueaza tendintele naturale inscrise aborigine in diferiti indivizi si care permite astfel aducerea lalumina a adevarului ascuns, pozitia lui Aristotel e total opusa. Caefect al bauturii lui Dionisos, timidul poate deveni, in chipsurprinzator, indraznet, iar indraznetul, complet timorat. Peurmele gandirii lui Cheremon - poet tragic grec din secolul IVi.d.Hr. - Aristotel considera ca vinul se amesteca cu caracterulcelui care il bea, rasturnand insa in toto tendintanaturala.
In mod analog, dezmintindu-l siaici pe Platon, Stagiritul neaga veridicitatea cuvintelor rostitesub influenta alcoolului; in viziunea sa, consecinta vinului poatefi doar smintirea. Dar nu trebuie sa ne gandim in acest caz la oeliberare de limitele prea restranse ale ratiunii care permiteaducerea la lumina a adevarului caruia ii place sa seascunda.
Exista oameni care, prada betieitotale, nu pot nici macar sa judece (Problemata, 871a) sicare, intr-o stare de betie relativa, judeca oricum prost(Ibidem). Un lucru este cert insa: doar cei nebauti suntcapabili de o judecata dreapta (Problemata,871a).
Si alte consecinte ale vinuluiii apar lui Aristotel esentialmente negative: calitatea singularape care o are bautura, de rastalmacire a starii normale alucrurilor, ordo naturalis. Ca urmare a vinului, lumea aparerasturnata, iar filozoful analizeaza, punandu-si o serie deintrebari, diversele forme pe care le ia aceasta prefacereradicala.
Filozoful nu vede in aceasta ocircumstanta atenuanta a actiunilor ilicite. Dimpotriva. Anticipandconceptul preluat de multe legislatii moderne, el considera betia ocircumstanta agravanta a unor eventuale infractiuni.
Chiar daca, de fapt, vinul estecel ce provoaca acea stare de inconstienta care face intr-o anumitamasura involuntara actiunea indeplinita, cauza prima a uneiasemenea inconstiente este actul, voluntar, de a consuma bautura.La origine, vina apartine celui care se lasa in voia betiei si dinaceasta cauza cel ce a comis o infractiune intr-o asemenea stareprimeste o pedeapsa de doua ori mai mare.
Se pare ca Aristotel ajustificat folosirea vinului intr-un singur caz: atunci candlibatia insotea un rit religios, iar actul de a bea, strict ritual,imbata fara sa duca la pierderea judecatii. A facut-o insa intr-oopera care a fost pierduta (intitulata si ea, precum dialogul luiPlaton si textul lui Xenofon, Banchetul), astfel incat nuputem sti cuvintele directe, argumentatia care conducea la"absolvirea" limitata a bauturii lui Dionisos.
In schimb, mai cunoscute suntalte doua consideratii asupra modului de a bea fara a cadea inbetie: folosirea unor cupe mari (cum fac, de fapt, Socrate siAristofan in Banchetul platonician, 223 c), caci "te imbetimai putin cand bei din cupe mari: caldura este pusa sub presiune,iar betia isi are originea in zona capului" (Problemata, 874b); fierberea vinului "intr-o masura corecta" (preparand ceea cenumim astazi vin fiert), pentru ca, odata cu ebulitia,alcoolul se evapora, iar bautura pierde din tarie.
Eficacitatea unor astfel desfaturi, mai cu seama cat priveste bautul din cupe mari, poate fipusa in discutie, dar ceea ce ne intereseaza aici nu este "reteta"impotriva imbatarii, ci insistenta lui Aristotel asupra "masurii",element caracteristic al abordarii sale "stiintifice" sifenomenologice a filozofiei.
Immanuel Kant: criticismenologic
Intre Iluminism, rationalism,empirism si enciclopedism, secolul al XVIII-lea se incheie cu ofigura care nu poate fi definita nici drept rationalista, nicidrept empirista.
Secolul care, in atateaprivinte, ne-a aparut drept esentialmente francez, se incheie cutriumful filozofiei germane, in persoana lui ImmanuelKant.
Pana la Kant, disputelefilozofice priveau, pe de o parte, temele avansate de catre ceicare afirmau natura subiectiva a cunoasterii, iar, pe de alta,parte temele propuse de sustinatorii naturii obiective a acesteia.Incepand cu Kant, o astfel de dihotomie isi pierde oricesemnificatie.
E foarte verosimil ca motivatiaritmului de viata foarte metodic si programat, pentru care Kant ebine-cunoscut si din care s-a nascut faimoasa relatare a perfecteisimultaneitati intre plimbarea de dimineata si sunetul orologiuluiin piata din Königsberg, sa se gaseasca in grija pentru propriasanatate.
Consuma un singur fel de mancarepe zi, in fiecare zi fix la ora douasprezece si trei sferturi, dargrija pentru propria sanatate nu-l tinea departe de vin: "La masa,lui Kant ii placea sa bea vin de calitate, rosu in primii ani, apoialb si, intr-o anumita perioada a vietii, le alterna in cursulmesei. In timpul zilei, nu bea altceva in afara deapa."
Se mai stie ca unul dintrevinurile sale preferate era un vin rosu, usor, de obicei un Médoc,din care oferea si oaspetilor sai, chiar daca niciodata mai mult deun sfert de litru. Se pare ca tinea mereu la indemana, cel putinintr-o anumita perioada, o sticluta de vin alb, pentru a-l puteainlocui pe cel rosu atunci cand acesta din urma i se parea preauscat.
Unica sa masa zilnica putea sase intinda si de-a lungul a catorva ore, pentru ca, mai ales datefiind vinul si puterea sa de inviorare, nu rar i se intampla sa selase purtat de elanul conversatiei cu comesenii, uitand ca mancareail astepta in farfurie.
In ultimii ani de viata, dupa osupa calda, obisnuia sa ia o inghititura dintr-un amestec foartedeosebit, compus din vin unguresc si din zona Rinului sau - in cazde urgenta - o inghititura de Bischof, vin rosu cu zahar sicoaja de portocale.
Din jurnalul sau, printrereflectiile si consideratiile asupra diferentei intre sexulmasculin si cel feminin (in rest, destul de curioase), apareconvingerea de nezdruncinat conform careia viciul bautului esteunul tipic masculin: "betia este greseala barbatului".
In acest sens, femeia ii aparesuperioara barbatului. Avand totusi emotii puternice, ca alebarbatului, "ii este superioara mai cu seama in ceea ce privestetinuta". Barbatul, in schimb, este "nesocotit". si poate ca dinaceasta cauza mai aplecat spre viciul bauturii.
In plus, "toate desfatarilelegate de satisfacerea nevoilor sunt grosolane"; iar printreacestea Kant numara si placerea legata de baut (ca si cele legatede somn, de mancat si de uniunea sexuala).
Plecand de la asemeneapresupozitii, Kant le atribuie femeilor un rol pozitiv, ca fiindcele care, doar ele, pot aplana inclinatia nefasta careia prea desii cad prada barbatii. In cazurile in care acestia din urma auabandonat obiceiul de a bea, aceasta s-a intamplat doar pentru ca"femeile au intrat in societate, infrumusetand-o".
Desigur, Kant nu ignora faptulca "grecii beau, la fel vechii germani, prusacii, englezii, dar eibeau in continuare doar pentru ca la ei femeile sunt maiseparate".
Dar nu totul este rau la vin, inochii filozofului care preferase romul in locul picaturilorprescrise de medic, atata timp cat nu este asociat cu dezordinea silipsa cumpatarii si cat face parte din "ritul"convivialitatii.
Cercetand in ce moduri binelefizic si binele moral pot fi combinate de fiintele umane, Kantrecunoaste printre altele ca "bunastarea, care pare sa se acordecel mai bine cu umanitatea este o masa buna intr-o societatealeasa".
Nu este vorba doar de placereamancarii, care nu poate sa nu fie insotita de cea a vinului, ci deo adevarata situatie conviviala in care persoanele isi propun sa sebucure "de prezenta lor reciproca".
Mai inainte, in acelasi text,afirmase: "Nu exista un alt cadru in care sensibilitatea sa seuneasca cu intelectul intr-o desfatare atat de indelungata, care sane produca satisfactie chiar daca este repetata adesea, asa cumeste o masa buna luata intr-o societate aleasa."
Convivialitatea (deja foartedraga lui Platon) ii smulge in realitate multe laude si aprecierilui Kant, care nu pregeta sa ii dicteze regulile fundamentale, inraport cu formele si cu continutul unui dialog care, la masa, nu iiapare mai putin important decat felurile de mancare sibauturile.
Totusi, placerea convivialitatiinu ar putea sa-l retina pe filozof de la imperativul categoric alcondamnarii fara rezerve a exceselor.
Nu intamplator, trebuind sadefineasca afectul, il compara cu o "dezmeticire dupa o betieurmata de dureri de cap". Nu intamplator ajunge sa introducaatitudinea fata de baut in categoria "instinctelor" simple,distingandu-le de acele atitudini care pot fi definite, in mod maiadecvat, drept "pasiuni":
"Se spune despre om ca iubestecu pasiune anumite lucruri (bautura, jocul, vanatoarea) sauca uraste (de exemplu, moscul, rachiul); dar aceste diferiteinclinatii sau aversiuni nu sunt numite chiar pasiuni,pentru ca sunt diferite instincte, adica tot atatea moduri diferiteale simplei-suportari, produse in cadrul facultatiidorintei..."
Daca fragmentele citate ne potilumina asupra gandirii lui Kant in privinta vinului, in EineVorlesung über Ethik gasim mai cu seama o clarificare dinpartea filozofului a propriei idei a echilibrului in a bea,subliniind ca e mai bine sa te mentii in niste limite precise,chiar daca imposibilitatea de a-i nega corpului ceea ce acesta cereramane valabila; si ca, dat fiind ca moliciunea provoacaincapacitate, e mai bine ca omul sa-i refuze corpului unele dintrenevoile sale "decat sa faca exces".
"Cat despre moderatie - afirmael fara echivoc -, exista doua feluri de rataciri: lacomia, cuprivire la mancare, si betia, cu privire la bautura."
Niciuna dintre forme nu exprimaceva specific "uman": lipsa de moderatie in a bea sau in a mancaintra cu titlu deplin in categoria acelor "perversiuni" care pot filinistit definite "animalice".
Condamnarea apare cu atat maisevera daca ne gandim ca, de fapt, Kant nu o bazeaza pe un criteriu"cantitativ", asa cum ar putea parea logic. Dimpotriva, "excesul ina bea", afirma el, "nu se refera la cantitate". Atunci cand, spreexemplu, "cineva are pofta sa bea multa apa", cantitatea de apabauta nu face lichidul in cauza sa merite sa fieblamat.
Prin urmare, e vorba decalitatea "negativa" in sine a vinului care justifica condamnareaconsumarii sale in cantitati exagerate. Vinul ca atare este celcare face betia un viciu subuman.
Totusi, este adevarat ca, ingandirea lui Kant, exista multe vicii intrinsec opuse naturiiumane, toate fiind reductibile la doua tipologii fundamentale, lafel de respingatoare: cele animalice (printre care, inclinarea sprea bea) si cele satanice; daca a bea inseamna a se situa "subanimale", lacomia si crimina contra naturam trimit si ele lao situare analoga.
Totusi, nu putem sa nu observamca o condamnare asa de radicala se aude poate pentru intaia oarade-a lungul filozofiei vinului. Nu ne-am putea situa mai departe deconceptul bauturii ca dar, dar sacru, drag filozofilor Grecieiantice si nu doar lor.
Prin urmare: oare condamnareavinului de catre Kant este radicala, intrinseca si fara drept deapel?
Nu total.
Raspunzand la intrebarea caredintre lacomie sau betie este mai demna de dispret, Kant nu ezita:"Apetenta spre betie nu este asa de josnica precum lacomia, caciprin betie lumea socializeaza si se converseaza, favorizand astfelentuziasmul omului."
Asadar, vinul se salveaza de lao condamnare absoluta doar in virtutea unei traditii, cea abanchetelor, lansata de Platon. Pe de alta parte, se stie ca luiKant ii placea sa aiba comeseni, sa discute si sa dezbata in fataunui bun fel de mancare insotit de un vin bun.
In acest context, bautul iiparea intru catva legitim, ca un instrument util pentru a face unschimb de opinii in societate mai alert si mai placut.
La fel de adevarat este ca, siin filozofie, condamnarile fara drept de apel sunt destul de putinobisnuite.
Rosu di-vin: betii sirevolutii
Si un om mult mai optimist simai increzator decat Schopenhauer ori Leopardi a fost un bun bautorsi adevarat iubitor al bauturilor alcoolice: KarlMarx.
Era increzator intai de toate ineliberarea viitoare a unei omeniri care ii parea alienata in modtot mai radical, dar si tot mai putin dispusa la competitiilealcoolice si la turele in berariii, inca practicate de el in jurullui 1856, in perioada londoneza, poate ca reactie la nesigurantagenerala a unei situatii care probabil ca il apasa serios:nesiguranta privind viitorul miscarii revolutionare, nesigurantaprivind studiile si nesiguranta financiara.
Cu toate acestea, in acei ani,Marx "continua sa duca o existenta compusa si din sotii, distractiistudentesti cu prietenii. Dupa o incaierare in berarie, la douanoaptea a facut o incursiune pe strazile Londrei, alaturi deLiebknecht si Edgar Bauer, aruncand cu pietre in felinare.Descoperiti de cativa politisti in timpul tirului lor, cei treiprieteni au luat-o la fuga refugiindu-se pe o straduta si intr-ocurte. In acea fuga nocturna, Marx dadu dovada de o agilitate denebanuit."
In special vinul ii permitea saexperimenteze extazul lipsei de ratiune: trecea cu o viteza extremade la o stare burlesca si oarecum deliranta la una de uitaredeplina... uitare, intai de toate, a oricarei responsabilitatiindividuale fata de altii.
Si Karl Heinzen isi aminteste cal-a condus acasa dupa o seara in care consumasera cateva sticle devin, putand constata cu ochii sai - si cu o oarecare jena - ceefecte putea produce alcoolul asupra unui intelect subtil al unuierudit precum Marx.
Iubitor de vin, Marx nu pare safi fost incorect nici in raport cu berea, astfel ca la un momentdat a scapat in mod miraculos de arest, cu ocazia unui protestimpotriva interdictiei comercializarii duminicale:
"Marx incepu sa urle alaturi dealti oameni din popor impotriva aristocratilor care treceau intrasuri si calare in Hyde Park. Era cat pe ce sa fie arestat dacanu ar fi reusit sa «corupa» un politist oferindu-i o halba de bererece."
Dar, in raportul dintreparintele comunismului si vin, dincolo de cunoscutele sale interesepolitico-economice si filozofice, elementul constant este de naturapersonala: practica bautului si gustul pentru exces i-au insotitaproape intreaga constiinta.
Inca din perioada studiiloruniversitare, tanarul filozof din Trier a invatat foarte bineconsecintele si urmarile bautelor repetate care l-au facut saexperimenteze o alta forma de betie, chiar daca mai putinentuziasmanta: cea provocata de izolarea carcerala, "o zi ininchisoare pentru tulburarea linistii si betie".
Ca si Marx, prietenul acestuia,Friedrich Engels, aprecia vinul, chiar daca preferintele sale erauceva mai rafinate: categoria desiderata mergea, la Engels,de la sampanie la vinul de Bordeaux, fara sa excluda berea - caretrebuia insa sa fie mereu de cea mai buna calitate.
Celor doi prieteni le placea sascalde in alcool si testele la care ii supuneau pe toti noii membriaspiranti ai "Ligii comunistilor" (relansata de Marx si Engels laLondra, in speranta de a putea promova o adevarata Societateuniversala a comunistilor revolutionari).
Insusi Wilhelm Liebknecht - careva deveni unul dintre cei mai importanti lideri aisocial-democratiei germane - a fost supus unui examen de admitere"in fata unei halbe de cositor pline cu bere, in jurul unei mese demahon".
In viziunea lui Engels insa,vinul nu reprezenta doar un aliment placut, ci o ocazie pentru oreflectie si mai generala asupra modurilor deutilizare.
Inca inainte de a-l cunoaste peMarx (cei doi au inceput sa se intalneasca la Paris in 1844),tanarul Engels a avut posibilitatea de a trai concret, pe teren, oexperienta care i s-a dovedit apoi ca fiind pretioasa.
"Fusese de aproape doi ani inAnglia, loc principal al industrialismului" si putea sa vada cuochii lui care erau consecintele reale ale diviziunii in clase, maicu seama atunci cand a avut ocazia sa se invarta prin cartierelemuncitoresti extrem de sarace din Manchester.
Fenomenul alcoolismuluimanifesta in ochii sai o continuitate substantiala in raport cuEvul Mediu, raspandirea sa printre categoriile mai putin instariteramanand constanta. Incepand cu secolele al XVII-lea si alXVIII-lea, burghezia se aratase, in schimb, tot mai sensibila fatade fascinatia noilor bauturi precum cafeaua, ceaiul si ciocolata,care ar fi rapit treptat, dar tot mai pronuntat, intaietatea debautura universala de care se bucura alcoolul.
De fapt, Engels subliniazaraportul direct proportional intre cresterea saraciei si nevoia dea bea, vazuta ca una dintre putinele cai accesibile descapare:
"Muncitorul ajunge acasa obositsi nervos; il asteapta o locuinta lipsita de confort, umeda,murdara si neprimitoare; simte urgent nevoia unei distractii,trebuie sa aiba ceva care sa-i rasplateasca oboseala muncii, caresa-i faca suportabil gandul la ziua de maine... si-apoi, cu toatelucrurile acestea, sa nu fie proletarul puternic tentat debautura?... Prezenta unei necesitati morale si psihice este ceacare, in atare conditii, constrange numerosi muncitori sa cedeze infata betiei."
Georges Bataille sau desprebetia blestemata
Cautarea lui Bataille se ivestepe scena europeana in plina explozie a epopeii suprarealiste.Asadar, nu e intamplator ca el ajunge sa se convinga ca "doarexcesul de dorinta si moarte ingaduie atingereaadevarului".
Bataille stie bine ca estediferit, diferit fata de prietenii sai intai de toate. Diferenta setrage in primul rand din dispretul constitutiv fata de oriceconventie, el aflandu-se in mod continuu si obsesiv in cautareaplacerilor celor mai josnice.
"Nu mi-e rusine sa traiesc ca unadolescent prefacut, ca un batran. Naufragiat, beat, rosu la fata,intr-un local cu femei goale." O spune in modul cel mai explicit silipsit de rusine.
Nici nu ezita sa recunoasca: "Masimt vulgar pana la saturatie si, incapabil sa-mi atingscopul, ma cufund intr-o saracie reala."
In aceste conditii, alcoolulconstituie o prezenta constanta: "Saptamanile s-au scurs repede...La fel: alcool, clipe de furtuna (de nuditate furtunoasa), somngreu."
Prin urmare, el iubeste cuadevarat viata, o viata pe care tocmai din aceasta cauza vrea cuhotarare sa o vada arzand: "Nu-mi place sa traiesc decat daca ard(altfel, ar trebui sa vreau sa mai traiesc)." Dar e totodata oangoasa nebuna dictata de nevoia de neliniste, aceeasi care ilimpinge sa se duca la un spectacol de tabarini complet beat si cumult inainte de inceperea spectacolului.
"A trebuit sa comand, doarpentru mine, o sticla de sampanie. Am golit-o in cateva clipe. Panala urma, betia m-a molesit: cand am iesit din toropeala,spectacolul se sfarsise, sala era goala, iar mintea-mi simai. Ca si cum nu as fi vazut nimic."
Cel care se exprima cu adevaratastfel este protagonistul Istoriei sobolanilor; dar inaceasta povestire Bataille isi propune in mod explicit sa"infatiseze adevarul".
Bataille vorbeste despre oadevarata betie a fiintei: aceasta este pentru el adevarata"inocenta" si totodata perfecta culpabilitate.
El intrevede o contradictieanaloga in literatura, care este un pericol absolut, intrucat,"nefiind organica, nu este responsabila". Ea constituie asadar oinevitabila incalcare a legii morale; si totusi, este "expresiacelor in care valorile etice sunt cel mai profundancorate".
Intr-adevar, pentru literatura,"fiinta izolata se pierde in altceva decat ea." Nu preaconteaza "reprezentarea data de «celalalt lucru»". Va fi mereu "orealitate care depaseste limitele comune. Chiar daca profundnelimitate, inainte de toate, nu este «ceva»: nu estenimic."
Cucerit de simple iluzii -realul probabil ca ii parea oricum fara sens -, Bataille poate saconchida: "Obiectul dorintei mele era in primul rand iluzia, siabia in al doilea rand putea fi vorba de viduldeziluziei."
Fragment din volumul in pregatirela Editura ART. Traducere din limba italiana de CristianCercel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
