Oraşul Los Angeles e plin de actori. Dar pentru psihologulAlex Delaware a face diferenţa intre ceea ce e real şi ceea ce nu econstituie o problemă de viaţa şi de moarte. Chemat să evaluezecazul unei actriţe in devenire, acuzate de inscenarea proprieirăpiri, Alex nu găseşte nimic prea neobişnuit - până când fata eomorâtă cu sălbăticie. Ca situaţia să se complice, Dylan Meserve,iubitul victimei, şi el acuzat, dispare. E Dylan un criminal cusânge rece sau o altă victimă? Alex şi detectivul criminalist MiloSturgis sunt in căutare de suspecţi. Intre timp, criminalulpescuieşte in apele tulburi ale Hollywoodului, urmărind cu totulaltceva…
"Kellerman dă din nou lovitura. Superb" (Independent onSunday). "Kellerman are darul de a doza misterul suficient debine incât să ne menţină in incertitudine până la deznodământulinfiorător." (Daily Telegraph). "Un profesionist althrillerului psihologic" (People).
Jonathan Kellerman (născut in 1949) este un psiholog american,autor al multor romane de suspans, foaret bine vandute in StateleUnite. Un alt roman de al sau, "Obsesie" a fost tradus anul trecutde aceeasi editura.
Romanul "Gone", ajuns bestseller in America, va fi publicat intraducere de Editura Paralela 45.
42
Milo s-a tot invârtit, căutând o cameră de supraveghere.
- Nu văd niciuna, dar cine ştie…
- S-a intors la trapă, s-a aplecat, a mai ridicat mânerul incăpuţin. Fâs-fâs. L-a lăsat să cadă la loc.
- Cameră presurizată, am spus. Te fereşte de explozianucleară.
- Joci canastă in timp ce bombele cad.
S-a aplecat şi mai mult, şi-a aşezat urechea pe discul deoţel.
- Auzi şi tu ţipetele unei domnişoare in suferinţă, aşa cumaud eu?
In depărtare, un vânt slab de-abia mişca iarba. Pasăreacântătoare amuţise. Doar dacă norii ar fi produs vreun zgomot,liniştea n-ar fi fost atât de adâncă.
- Tare şi răspicat, am spus. Trebuie să vedem de unde.
A ridicat mânerul pe jumătate. S-a uitat cu atenţie inăuntru.Trebuia să stea in picioare şi să tragă cu toată forţa ca să-lridice complet. Trapa s-a deschis cu un ultim suspin şi Milo s-adat inapoi. A aşteptat. S-a aplecat puţin deasupra intrării. S-auitat in jos din nou.
O scară in spirală, cu treptele acoperite de fâşiiantiderapante, şerpuia printr-un canal din oţel. Bare de fierasigurau coborârea către partea inferioară.
- Marea intrebare rămâne in continuare fără răspuns, aspus.
- Il găsim acolo jos.
- Niciuna dintre maşinile alea nu a fost condusă recent, darasta ar putea insemna că stă acolo de mai mult timp.
S-a descălţat de cizme, şi-a scos tocul armei, dar a lăsatpistolul inăuntru. Stând la marginea tunelului, şi-a coborâtpicioarele inăuntru.
- Dacă mi se intâmplă ceva, iţi las ţie gentuţa mea cuţestoasa Bert.
A coborât. Mi-am scos pantofii şi l-am urmat.
- Stai sus, Alex.
- Şi să rămân singur in caz că vine?
A inceput să mă contrazică. S-a oprit. Nu pentru că s-ar firăzgândit.
Privea fix către ceva.
La capătul scărilor se afla o uşă. Din acelaşi metal gri ca şitrapa. Un cuier strălucitor, din alamă, era prins in metal.
De cuier atârna o funie de nailon albă, bine intinsă. Capătulfăcea o buclă in jurul unor urechi.
Nişte urechi albe ca de ceară.
Capul de care erau prinse stătea aplecat, intreg, acoperit deun păr negru, cu fire groase.
Faţa era intreagă, dar hidoasă. Pielea părea mai degrabă dinhârtie decât aparţinând unui trup. Obrajii ii fuseseră umpluţi cuceva şi umflăturile ii schimonoseau faţa. Suturi aproape invizibileii ţineau gura inchisă şi ochii deschişi. Ochi albaştri,uimiţi.
Sticlă.
Ceea ce fusese odată Dylan Meserve era acum la fel de mortprecum calapodul unui pălărier.
Milo s-a târât afară. A vărsat. A făcut câţiva paşi.
M-am apropiat de intrare, am simţit mirosul de formol. Amvăzut ceva scris pe uşă, la câţiva centimetri mai jos de bărbiachestiei ăleia.
M-am aplecat suficient de jos şi am citit.
Scris ordonat, cu negru:
Proiect incheiat.
Dedesubt, o zi şi o oră. Două a.m. Acum patru zile.
Milo a făcut câţiva paşi căutând indicii ale unei gropi, s-aintors dând din cap, privind in interiorul buncărului.
- Dumnezeu ştie ce se mai află acolo jos. Dilema moralăe…
- E cineva care poate fi salvat, am spus. Dacă e, coborâreaface lucrurile şi mai periculoase. Incearcă să-l apelezi, dacă eacolo jos am putea auzi telefonul sunând.
- Dacă il putem auzi inseamnă că el ne-a auzit deja.
- Măcar nu va pleca nicăieri.
Am văzut capul care atârna.
- Vorbim despre o cauză probabilă.
Şi-a scos telefonul mobil şi a format numărul lui Brad Dowd.Nu s-a auzit nimic de jos.
Ochii i s-au mărit.
- Domnule Dowd? Locotenentul Sturgis… nu, nu cine ştie ce, darmă gândeam că poate stăm puţin de vorbă despre Reynold Peaty…incerc doar să clarific nişte amănunte… speram că in seara asta,unde sunteţi? Ne-am oprit pe acolo mai devreme… da, cred că da,ascultaţi-mă, domnule, nu e nicio problemă dacă ne intoarcem acasăla dumneavoastră, nu suntem departe. Camarillo… de fapt, peaproape, dar nu pot spune… imi pare rău… şi noi la fel - sunteţisigur? Azi ar fi mult mai uşor, domnule Dowd… bine, inţeleg, sigur.Atunci rămâne mâine.
A inchis.
- O zi grea in Pasadena, repara nişte conducte, bla, bla, bla.Domnul Calm şi Cuceritor până am pomenit de Camarillo. Am simţitschimbarea din tonul lui. Aş fi bucuros să vă ajut, domnulelocotenent, dar azi nu pot.
- L-ai zguduit puţin, trebuie să se adune. Poate că o sărevină la ceea ce-l liniştea când era copil.
- La ce?
- Artă şi indemânare.
Milo a coborât din nou in tunel şi a forţat uşa, incercând săse ţină la distanţă de chestia agăţată in cuier.
S-a retras din faţa ei şi a găsit un loc pe uşă unde puteasă-şi aşeze urechea fără să se atingă de carnea moartă. A lovit cupumnul in uşa de metal, apoi a impins-o cu umărul.
A urcat inapoi şi s-a şters de ceva inexistent.
- Dacă cineva e inăuntru, nu-l aud, şi uşa e blocată.
A coborât trapa şi a şters-o bine, a netezit urmele de paşi pecare le lăsasem pe pământ.
Ne-am incălţat şi ne-am intors la maşină, incercând săascundem urmele.
Am ieşit de pe proprietate şi am urcat inapoi prin locul undemersesem prima oară. Când am văzut că prin apropiere nu am unde săascund maşina, am intors şi am plecat mai departe.
O cutie poştală, la două proprietăţi mai departe de cea a luiBilly Dowd, era inscripţionată cu litere aurite: Familia Osgood. Ungard din sârmă care de-abia se mai ţinea bloca drumulpietruit.
Un steag flutura pe cutie. Milo a coborât şi averificat.
- Cel puţin o săptămână. Hai să trecem.
A deschis poarta, m-a aşteptat să trec, a inchis-o la loc şi asărit inapoi in maşină.
Familia Osgood avea a bucată de pământ mult mai mică decât ceaa lui Billy Dowd. Aceeaşi combinaţie de stejari şi platani, ungazon uscat in locul pajiştii. In centru, o casă de un verde pal,genul de fermă din anii '50, cu un acoperiş din ardezie albă,ascunsă in spatele unui ţarc gol. Niciun animal, niciun fel demiros de animale. Vreo şase lăzi de gunoi goale erau aşezate intr-oparte. Un balansoar dintr-un material ieftin stătea inclinat, iaruşa din faţă era blocată de tricicleta din plastic a unuicopil.
Cerul se intuneca.
Nicio undă de lumină de la vreo fereastră.
Milo s-a aplecat peste tricicletă şi a bătut la uşă. Şi-ainfipt cartea de vizită intre uşă şi toc, şi un bileţel sub unuldintre ştergătoarele de la Seville.
- Ce ai scris? am spus in timp ce mergeam inapoi cătreşosea.
- Oh, cetăţeni norocoşi, vă faceţi datoria către Dumnezeu şicătre ţară, a spus.
Am reintrat pe proprietatea lui Billy pe jos, am găsit unpunct de observaţie chiar lângă locul unde copacii intâlneaupajiştea.
La treizeci de metri de alee. Pământul era moale din cauzafrunzelor moarte şi a prafului. Ne-am aşezat in spatele unui stejarcu trunchi gros şi ale cărui crengi coborau până la pământ, ascunşinumai bine.
Milo şi cu mine, gândaci şi şopârle şi alte vietăţi nevăzuteşi iuţi.
Nu aveam despre ce să vorbim. Niciunul dintre noi nu voia săvorbească. Cerul a fost de un albastru inchis, apoi negru. M-amgândit cum Michaela şi Dylan s-au oprit pe drum.
Conduşi la locul farsei de Brad Dowd.
S-a gândit oare să termine jocul cu o glumă sângeroasă şi afost oprit doar de evadarea Michaelei?
Era un motiv s-o omoare?
Sau era doar un rol?
La fel şi cu Dylan. Am incercat să mi-l amintesc din poze, nuchestia aia.
Timpul trecea. Deasupra noastră se auzeau ţipete, frunzeletremurau, apoi o uşoară bătaie de aripi a unui liliac care a ţâşnitdin stejar şi a zburat deasupra pajiştii.
Apoi altul. Apoi patru.
- Minunat, a spus Milo. Când va incepe să se audă şi muzicarău prevestitoare?
- Da dum da dum.
A râs. Şi eu. De ce nu?
Am dormit cu schimbul. A doua repriză de somn a lui Milo adurat cinci minute şi când s-a trezit, a spus:
- Trebuia să fi adus apă.
- Ştiai că vom rămâne?
- Un cercetaş e intotdeauna pregătit. Ai fost cercetaş,nu?
- Da.
- Şi eu. Dacă Cercetaşii Americani ar fi ştiut despre asta,nu? Crezi că e cineva in gaura aia?
- Să sperăm că nu cineva ca Dylan, am spus.
Şi-a sprijinit capul intr-o mână.
După un moment:
- Dacă nu apare in noaptea asta, Alex, ştii ce se vaintâmpla.
- Operaţiune in forţă.
- De-abia aştept să completez cererea de mandat. "Da, onoratăinstanţă, taxidermie."
Noaptea s-a instalat atât de adânc incât părea eternă.
Niciunul dintre noi nu a vorbit in următoarea jumătate de oră.Când farurile au luminat asfaltul eram amândoi complet treji.
Lumini de ceaţă. Motorul torcea. Silueta pătrăţoasă a maşiniia trecut repede pe lângă noi şi a accelerat către hambar.
Ne-am ridicat in picioare, am rămas in spatele copacului, apoiam avansat.
Range Roverul a incetinit chiar in stânga uşii prea mici dinfaţă, apoi s-a oprit. Un bărbat a coborât de pe scaunul şoferuluişi a aprins un bec de deasupra portierei.
Lumina avea o nuanţă galben-verzuie şi ii transforma părul albal lui Brad Dowd in verde crud.
A ocolit maşina către locul pasagerului, a deschis uşa.
I-a ţinut cuiva mâna.
Femeie, mignonă. O jachetă lălâie, care cădea peste pantaloni,ii ascundea silueta.
Cei doi au mers către uşă şi femeia a aşteptat ca Brad s-odeschidă. A intrat in zona de lumină galbenă. Profilul i-a devenitclar.
Bărbie fermă, nas cârn. Păr inchis, cu o nuanţă oliv de lalumină.
Nora Dowd a spus ceva ce părea amuzant. Brad Dowd s-a intorscătre ea. Şi-a deschis larg braţele.
Ea s-a grăbit să-l imbrăţişeze.
Nu era nimic din gesturile unei surori când mâinile ei auinceput să-i mângâie ceafa.
Mâinile lui i-au cuprins fesele. Ea a râs.
Capul i s-a inclinat in timp ce gurile lor s-auintâlnit.
Un sărut lung, intens. Ea a coborât mâna către pantalonii lui.El a râs. Ea a râs.
Au intrat inăuntru.
S-au intors după câteva momente, mergând de mână in jurulpărţii de sud a hambarului.
Nora ţopăia.
- O noapte superbă, nu-i aşa că-i perfect? a spus Brad.
- E timpul să ne distrăm, a spus Nora.
Au ajuns la trapa adăpostului subteran. Nora stătea la o partefluturându-şi buclele in timp ce Brad acţiona mânerul. Dinrăsputeri, aşa cum făcuse şi Milo.
- Ooh, a spus ea. Bărbatul meu mare şi puternic.
- Am ceva beaucoup puternic pentru tine, iubito.
- Am ceva moale şi dulce pentru tine, iubitule.
Trapa s-a deschis cu un pocnet. Brad a scos o mică lanternă şia indreptat-o către intrare.
- Ai avut dreptate. Imi place că stă acolo.
- Dacă tot vorbim despre o primire călduroasă, a spus Nora.Cioc-cioc-cioc.
- Tot ii plăcea lui să agaţe.
Nora a râs.
Brad a râs.
S-a dus la el şi i-a pus mâna intre picioare.
- Ai o torpilă nucleară in buzunar sau doar te bucuri să măvezi?
Mae West intr-un rol atroce.
Brad a sărutat-o, a atins-o şi a stins lanterna.
- Hai să scoatem chestia aia afară. Sigur te-ai săturat deviaţa de cârtiţă.
- Sunt pregătită, a spus. Dar a fost amuzant.
Brad stătea pe marginea intrării. In timp ce se pregătea săcoboare, Milo s-a aruncat asupra lui, l-a apucat cu mâna de gât şil-a tras puternic in spate. L-a răsucit pe burtă la fel de repede,i-a intors braţele şi i-a pus cătuşele.
Nora nu s-a impotrivit când am apucat-o şi i-am intors mâinilela spate.
Milo şi-a apăsat genunchiul pe spatele lui Brad. Brad sesufoca.
- Nu pot să respir.
- Dacă poţi să vorbeşti, poţi să şi respiri.
Am simţit-o pe Nora tensionată şi am fost pregătit când aincercat să scape. Braţe moi, nu cine ştie ce tonus muscular, iarincheieturile ei erau atât de mici incât puteam să le ţin peamândouă cu o mână. Mi-am folosit ambele mâini şi am tras-o destulde tare cât să-i arcuiesc spatele.
- Mă doare.
- Las-o in pace, a spus Brad.
- Lasă-l pe el in pace, a spus Nora.
- Reunirea familiei, a spus Milo. Emoţionant.
- Nu e ceea ce crezi, a spus Nora. Nu e chiar fratelemeu.
- Ce e?
A râs. Un sunet nu prea plăcut.
- Stai să vezi când o să te sune avocatul nostru.
- Care e plângerea? a spus Milo. Taxidermus interruptus?
Cei doi au tăcut.
Fragment din romanul "Gone" de Jonathan Kellerman, in pregatirela Editura Paralela 45
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
