Nascut la 21 aprilie 1914 in orasul Campina, Aurel Iacovescu si-a facut studiile liceale la Paris, dupa care a urmat Facultatea de Drept din Bucuresti. Si-a inceput doctoratul in drept, insa dupa putina vreme, venind razboiul, a fost nevoit sa imbrace uniforma de subofiter al armatei romane, pe care a onorat-o cu devotament. Si-a inceput cariera in magistratura, mai intai ca judecator si apoi in calitate de procuror, parcurgand toate treptele acestei functii pana la Procuratura Generala. A fost multa vreme procuror de sedinta la Tribunalul Suprem, remarcandu-se prin pregatirea sa juridica de exceptie. In ultimii ani inainte de pensionare, a ocupat functia de consilier in Ministerul Justitiei, unde s-a remarcat, de asemenea, nu doar prin calitatile sale de eminent jurist, ci si prin omenia sa. A fost un erudit prin excelenta care si-a dedicat intrega viata cartilor si profesiei, un om exemplar, admirat si iubit de toti cei care l-au cunoscut. S-a stins din viata in 1990. Sotia sa, Ana Iacovescu, ne-a inmanat spre publicare aceste pagini de manuscris (care pun in lumina aristocratia, duhul lingvistic si aleasa cultura a magistratului) pe care, pret de cateva numere ale ZD, le vom publica, respectand intrutotul spiritul originalului. Din ratiuni tehnoredactionale si de fluidizare a lecturii, am inserat in text (marcandu-le cu italice) notele care, in manuscris, erau trimise in josul paginii. (D.N.)
Cand a fost sa declare la ofiterul starii civile nasterea feciorului sau - era pe la inceputul secolului - Panaite Musoiu, blandul si eruditul visator socialist, a inteles sa procedeze in spiritul cel mai strict al crezului sau politic pentru care - este stiut - necredinta constituie o datorie sfanta. O paranteza:
Profesiune de credinta intalnita si la altii "ejusdem farinae" din vremurile acelea, atat este de adevarat ca, in graba ei, principialitatea n-a asteptat epoca noastra ca sa-si arate dantura: Ferrer Cristescu, de pilda, fiul lui Cristescu-plapumarul, alt corifeu socialist. Batranul s-a constituit parte civila in procesul inginerului Liviu Ciulei, acuzat de asasinarea din gelozie a fiicei sale, actrita - in curs de consacrare -Tita Cristescu. Maestrul Istrate Micescu, in numele apararii, nu a pierdut ocazia sa-l gratifice pe adversar cu o lovitura joasa pentru a invalui judecata intr-o atmosfera ostila familiei victimei - deci, "post mortem", si acesteia - profitand celui din boxa: "In loc sa-si boteze copilul crestineste, ca tot omul..." rostea cu tremolo decanul baroului de la inaltimea ametitoare a prestigiului sau, desemnand cu indexul indignat un "nenea Ghita" uluit... Verdictul de achitare - dar nu cu unanimitatea de voturi a juratilor, cum se soptise avocatului catre sfarsitul deliberarii in secret - se dadea ca sigur atunci ca ar fi fost dictat de loja masonica. Cine ar mai putea sti? Cert este numai ca "gura lumii numai pamantul..." Curiozitatea, totusi, nu s-a epuizat nici pana in zilele noastre. La mai bine de cinci decenii de la perpetrarea crimei, din cand in cand mai apare cate o stire senzationala indicand cu certitudine persoana ucigasului - mereu alta - si imprejurarile omorului. La fel - la Ploiesti - se inregistrase la starea civila un Lenin Manescu, pana ce legiuitorul, excedat, a venit cu masura interzicand alegerea de prenume echivaland cu manifestari politice. Manifestarile apolitice ramanand pe mai departe neingradite, dupa cum reiese din ceea ce noteaza doctorul George Ulieru in admirabila sa carticica ("Din carnetul unui medic de plasa"): "... Cum i-ati pus numele? - I-am pus numele Filodorma - Cine a botezat-o? - Nasu de la banca..." (Ed. pentru Literatura si Arta, 1948; p. 100). Vechea lege a numelui interzicea schimbarea si a prenumelui, pentru motive lesne de inteles (sa nu se piarda urma, cu toata escamotarea numelui patronimic). Incat o data impodobit dupa fantezia morbida a unor parinti ireponsabili, copilul ramanea aranjat pe viata. Si postum.
Nesocotind, deci, resursele calendarului ortodox si ale celorlalte rituri, vajnicul liber-cugetator a improvizat "ad usum delphini" un prenume original, inspirat pasami-te de ochii pruncului, aidoma albastri cu ai tatalui si in plus nu fara sonoritati mladioase: Azur!
Alegerea, judecand putin, apare destul de nefericita: in loc sa sugereze - cum viza - simtaminte ostentativ laice, imbraca mai degraba un iz de misticism: albastrul cerului, adica al Domnului, nemarginirea... Rezultatul substituirii se situeaza cam la antipodul celui urmarit si naste intrebarea daca la originea paradoxului nu s-ar putea gasi imprejurari personale refulate, pe care optiunea cu ghinion - ca un declansator - vine sa le scoata la iveala cu haz si nemilos?
Nu apare ca aceasta singulariate liminara sa fi inraurit intrucatva soarta vlastarului, necum sa-l fi impins in mod constient, la vremea potrivita, spre razvratire, ori sa-i fi imprimat ca un sentiment de predestinare, sau ca, atunci cand roata s-a intors, sa-i fi dat prin minte sa traga niscai foloase de pe urma semnului cu care fusese marcat. Dimpotriva, mai mult ca sigur ca, modest si timid cum era din fire, singurul efect al extravagantei paterne va fi fost ca deseori s-a simtit stanjenit si s-a gasit in situatii de-a dreptul penibile. Cu timpul insa, s-a resemnat, iar lumea cu care avea de-a face si care il mai lua peste picior, s-a blazat si ea pana la urma.
Cert este ca transmiterea scanteii revolutionare de la tata la fiu nu a operat. Mai mult, cu toata indigenta de care mereu a avut parte, feciorul nu s-a lasat ademenit de amagirea utopiilor. Nu ravnea la indestularea altora si nici nu-si simtea vreo chemare sa infiereze retrospectiv inechitatile trecutului, reale sau ticluite "pro causa". Nu mai putin, privea cu luciditate proportiile dezastrului actual, material si spiritual, constient de provenienta lui si convins de lipsa oricaror perspective "statu quo".
A mostenit insa de la parintele sau interesul viu pentru carte, pentru cartea in sine. Nascut si trait din anii primei copilarii printre mormane de volume, era normal sa poarte in sange un respect irezistibil si ireversibil pentru carti. De aci si pana la meseria de anticar nu este decat un pas - marunt - pe care nu se stie exact in ce imprejurari il va fi facut si cand anume. Fapt este insa ca a practicat nobila profesiune timp de peste saizeci de ani, vechime care - daca n-ar fi decat aceasta - il indreptatea sa arboreze cu cinste blazonul breslei.
Desigur, Musoiu nu se inscrie in randul marilor anticari propriu-zisi, vestiti si nu rare ori consultati de capetenii culturale - de la noi si de aiurea (aflate intrecere) - pentru cunostintele lor bibliografice si de bibliofilie, sau reputati prin opulenta vitrinei - permanent primenita - in intrecere cu belsugul rafturilor din pravalie.
Un Jancu Eskenazi (Mario Roques - tinea prelegeri la noi? - il consulta adesea si cu folos se pare, judecand dupa efuziunea cu care ii multumea: "de visu!"); un Iuliu Pach (Iorga il calca aproape zilnic, cat dura sesiunea parlamentara, in drumul sau spre casa. Venea uneori insotit de A. C. Cuza, care insa ca sa-si pastreze imaculata puritatea ariana, il astepta peste drum de Casa Anticarilor, in dosul Casei de depuneri. Misu Pach il arata cu degetul si facea haz tot "de visu";
Printre clientii lui Iuliu Pach figura - surprinzator - si Maresalul Antonescu - atesta Iosif Constantin Dragan in "Antonescu...", ed. Nagard, 1986. vol I, p. 156-157 - caruia buchinistul ii procura, la cerere, unele carti de negasit. Este adevarat ca la legatorul de carti al lui Antonescu - sub Teatrul National - a zarit, prin 1940, un lot de volume apartinandu-i, proaspat si foarte ingrijit lucrate, ceea ce ar confirma preocuparea tangential semnalata. Intre alte carti se afla - spre stupoarea observatorului ocazional - "La Révolution trahie", de Trotzki!); batranul Polak si fiul sau; Ioan Carabas, de la care ne-am ales cu pretiosul catalog, scos in 1939 (400 de pagini!); Simion Mihut, vrednicul succesor al precedentului (activ si astazi), de asemenea specializat in scrisul romanesc... Dintre ultimii Mohicani,
Misu Pach, Hermann Pach; Hasefer, de asemenea, libraria protipendalei, a imbogatitilor de razboi si a snobilor (la inceput pe strada Academiei, intr-o cutie interioara), importand - cu un discernamant demn de invidiat - de predilectie, in afara de ceea ce acum numim "bestseller", cea mai aleasa bibliografie. S-a mutat apoi - "post bellum" (II) intr-un local disonant de luxos, pe strada astazi Ioan Ghica, cam la nivelul casei Tattarescu, cu o sectie impresionanta de anticariat, la preturi insa aproape inabordabile pentru primul venit. Personalul (patronii, nemurile lor?) avea, din pacate, o comportare repulsiva, infatuat si plin de ifose, practicand un negot strain de spiritul tagmei. Exact branza buna in burduf de caine!
Pentru cei de acum este de neinchipuit cum, "illo tempore", cetateanul - mergand la sigur - intra in primul anticariat, cerea o anumita carte si de cele mai multe ori (fara ca negustorul sa piarda timpul cotrobaind) i se oferea exact ceea ce dorise, deseori - la alegere - in cele mai multe exemplare si editii. Daca cumva se intampla sa nu aiba succes acolo, intra la vecin...
Dupa cum pare utopic astazi ca tot ceea ce aparea in strainatate ("les vient-de-paraitre") se afla expus si in librariile noastre, cu un decalaj - hai sa zicem - de vreo zece zile. Inclusiv - daca nu mai vartos - publicatiile cu caracter stiintific. Oricum, se putea comanda orice si de oriunde -, fireste fara plata anticipata sau macar acont - si cartea sosea pana in doua saptamani, daca nu mai curand. La fel si periodicele de toate categoriile. Si tuturor li se parea - precum era!- perfect normal...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
