Câmpul de distorsionare a realităţii
Când a intrat în echipa Macintosh, Andy Hertzfeld a fost pus la curent de către Bud Tribble, celălalt designer de software, în legătură cu cantitatea uriaşă de muncă pe care o mai aveau de făcut. Jobs vroia ca treaba să fie încheiată până în ianuarie 1982, adică în mai puţin de un an. " E o nebunie. Nu avem cum", a spus Hertzfeld. Tribble i-a zis că Jobs nu accepta să fie contrazis. "Cel mai bun mod de a descrie situaţia este să apelăm la o sintagmă din Star Trek", a explicat Tribble. "Steve are un câmp de distorsionare a realităţii." Fiindcă Hertzfeld părea contrariat, Tribble a dezvoltat ideea: "În prezenţa lui, realitatea este maleabilă. Poate convinge pe oricine în legătură cu orice. Senzaţia dispare când nu e în preajmă, dar e dificil să stabileşti un program realist.
Tribble îşi aminteşte că împrumutase sintagma din episoadele ,,Menajeria" din Star Trek, ,,în care extratereştrii îşi creează singuri o nouă lume, folosindu-şi pur şi simplu forţa minţii". Sintagma se dorea a fi atât un compliment, cât şi un avertisment: ,,Era periculos să cazi pradă câmpului de distorsionare a realităţii, însă această calitate este cea care i-a conferit capacitatea de a schimba lumea înconjurătoare".
La început Hertzfeld credea că Tribble exagerează, însă după două săptămâni de lucru cu Steve a devenit un atent observator al fenomenului. ,,Câmpul de distorsionare a realităţii era o combinaţie uluitoare de stil retoric carismatic, voinţă implacabilă şi disponibilitate de a transforma orice fapt astfel încât să se adecveze scopului de moment", declară el.
Hertzfeld a descoperit că nu prea aveai cum să te protejezi de această forţă. ,,În mod uimitor, câmpul de distorsionare a realităţii părea a fi eficient chiar dacă erai perfect conştient de el. Adesea discutam despre diverse tehnici potenţiale care ne-ar fi ajutat să-i anulăm efectul, dar după o vreme cei mai mulţi ne-am dat bătuţi, acceptându-l ca pe o forţă a naturii." După ce Jobs a decretat că apa minerală din frigidere trebuia să fie înlocuită cu sucuri organice de portocale şi morcov, marca Odwalla, cineva din echipă a comandat tricouri inscripţionate. ,,Câmpul de distorsionare a realităţii", scria pe faţă, iar pe spate: ,,Sucul e de vină!"
Pentru unii oameni, sintagma ,,câmpul de distorsionare a realităţii" era doar o găselniţă isteaţă pentru a spune că Jobs avea tendinţa să mintă. Însă, de fapt, era vorba despre o formă mai complexă de disimulare. Făcea o afirmaţie - fie că era o anumită informaţie din istoria lumii, sau o relatare despre cineva care sugerase o idee în cadrul unei şedinţe -, fără a lua măcar o clipă în considerare adevărul. Această atitudine provenea din sfidarea premeditată a realităţii, nu doar faţă de ceilalţi, ci şi faţă de sine. ,,Era capabil să se amăgească pe sine însuşi. Acest fapt îi permitea să convingă oamenii să adere la viziunea lui, deoarece o adoptase şi o internalizase el însuşi", spune Bill Atkinson.
Desigur, există mulţi oameni care distorsionează realitatea. Când Jobs o făcea, era adesea o tactică aplicată cu scopul de a realiza ceva anume. Wozniak, a cărui onestitate congenitală este la fel de înrădăcinată ca şi abilitatea lui Jobs de a manipula, se minuna cât de eficientă putea fi această calitate a lui Steve. ,,Câmpul său de distorsionare a realităţii acţionează atunci când are o viziune ilogică asupra viitorului, cum a fost de exemplu atunci când mi-a spus că pot să creez un joc Breakout în doar câteva zile. Eşti conştient că nu are cum să fie adevărat, dar, într-un fel sau altul, Steve face lucrurile să pare reale."
După ce membrii echipei Mac s-au lăsat prinşi în mrejele câmpului său de distorsionare a realităţii, erau aproape ca hipnotizaţi. ,,Îmi amintea de Rasputin. Îşi fixa privirea ca o rază de laser asupra ta, fără să clipească. Nu conta dacă îţi dădea să bei otravă. O luai", declară Debi Coleman. Dar, ca şi Wozniak, ea este de părere că abilitatea lui, denumită câmpul de distorsionare a realităţii, era o sursă de putere. I-a permis lui Jobs să-şi motiveze echipa să schimbe cursul istoriei computerului, bazându-se doar pe o părticică din resursele Xerox sau IBM. ,,Era o distorsionare care se împlinea de la sine. Făceai imposibilul pentru că nu-ţi dădeai seama că era ceva irealizabil", povesteşte ea.
Sursa distorsionării realităţii era credinţa lui Jobs că regulile nu i se aplicau şi lui. Avea nişte dovezi în acest sens; în copilărie fusese deseori capabil să modifice realitatea după bunul său plac. Răzvrătirea şi încăpăţânarea erau întipărite în caracterul său. Avea sentimentul că era special, fiind unul din cei aleşi, un om iluminat. ,,El crede că există doar câţiva oameni speciali - printre care Einstein, Gandhi şi acei guru pe care i-a întâlnit în India - iar el este unul dintre ei," spune Hertzfeld. "I-a mărturisit acest lucru lui Chrisann. Odată mi-a sugerat chiar şi mie că e un iluminat. E aproape ca în Nietzsche". Jobs nu l-a studiat niciodată pe Nietzsche, dar conceptul de voinţă de putere al filosofului şi natura specială a Supraomului veneau de la sine în cazul său. După cum scria Nietzsche în Aşa grăit-a Zarathustra: ,, Acuma spiritul îşi vrea doar vrerea sa, îşi cucereşte lumea sa, pierzându-şi lumea". Dacă realitatea nu se potrivea cu voinţa sa, o ignora, la fel cum făcuse la naşterea fiicei sale şi cum avea să facă ani mai târziu, când a fost diagnosticat prima dată cu cancer. Chiar şi în răzvrătirile mărunte de zi cu zi, cum ar fi refuzul de a-şi pune plăcuţe de înmatriculare la maşină sau de a parca în spaţiile rezervate persoanelor cu handicap, se comporta ca şi când nu ar fi fost supus constrângerilor din jur.
Un alt aspect cheie al concepţiei lui Jobs despre lume era obiceiul său de a aplica clasificări binare asupra lucrurilor. Oamenii erau fie ,,iluminaţi", fie ,,dobitoci". Munca lor era fie ,,cea mai bună", fie ,,de rahat". Bill Atkinson, designerul Mac-ului care intra în categoria pozitivă a acestor dihotomii, descria fenomenul după cum urmează:
Era dificil să lucrezi în subordinea lui Steve, deoarece exista o mare polaritate între zei şi idioţi. Dacă erai zeu, erai urcat pe un piedestal şi nu puteai să greşeşti. Cei care eram consideraţi zei, printre care mă număram şi eu, ştiam că de fapt nu suntem decât nişte simpli muritori, că uneori luam decizii eronate în calitate de ingineri şi că trăgeam vânturi ca oricine altcineva, aşa că ne era mereu teamă să nu fim daţi jos de pe piedestal. Cei consideraţi idioţi, care erau ingineri extraordinari şi munceau din greu, simţeau că nu vor fi apreciaţi şi că nu-şi vor putea depăşi condiţia, orice ar face.
Însă aceste categorii nu erau imuabile, căci Jobs putea trece repede în cealaltă extremă. Când i-a vorbit lui Hertzfeld despre câmpul de distorsionare a realităţii, Tribble l-a avertizat în special în legătură cu tendinţa lui Jobs de a reacţiona precum curentul alternativ de înaltă tensiune. "Dacă îţi spune că ceva e groaznic sau extraordinar, nu înseamnă că mâine va avea aceeaşi părere", i-a explicat Tribble. "Dacă îi comunici o nouă idee, de obicei îţi va spune că e stupidă. Dar apoi, dacă îi place cu adevărat, exact o săptămână mai târziu se întoarce la tine şi îţi propune ideea, care de fapt îţi aparţine, ca şi când s-ar fi gândit el la ea."
Îndrăzneala acestei tehnici de piruete l-ar fi lăsat cu gura căscată chiar şi pe Diaghilev. ,,Dacă nu reuşea să te convingă mergând pe o anumită pistă argumentativă, trecea cu abilitate la alta", observă Hertzfeld. ,,Uneori te făcea să-ţi pierzi cumpătul, adoptându-ţi poziţia pe neaşteptate, ca şi când i-ar fi aparţinut, fără să recunoască vreodată că până în clipa aceea gândea altceva." Acest fapt i se întâmpla frecvent lui Bruce Horn, programatorul care, laolaltă cu Tesler, fusese ademenit la Apple de la Xerox PARC. ,,Într-o săptămână îi pomeneam despre o idee care îmi venise şi îmi spunea că e o nebunie", îşi aminteşte Horn. ,,Săptămâna următoare venea şi zicea: «Hei, am o idee grozavă», şi constatam că era ideea mea! Apoi îi spuneam: «Steve, eu ţi-am zis asta cu şapte zile în urmă», la care el răspundea: «Da, da, da» şi-şi vedea de drum."
Era ca şi cum circuitele creierului lui Jobs duceau lipsă de un dispozitiv capabil să moduleze frecvenţele extreme ale opiniilor impulsive care i se conturau în minte. Astfel că, în relaţia cu el, echipa Mac-ului a adoptat un concept audio numit ,,filtru de atenuare a frecvenţelor". Au învăţat să reducă amplitudinea semnalelor sale de înaltă frecvenţă atunci când procesau informaţiile pe care li le transmitea. Acest lucru îi ajuta să diminueze impactul setului de date orientat spre ei, atenuând caracterul haotic al atitudinilor sale, aflate în continuă schimbare. ,,După câteva cicluri, în care el adopta alternativ poziţii extreme, spune Hertzfeld, am învăţat să utilizâm filtrul de atenuare a frecvenţelor, evitând astfel reacţiile exacerbate."
Era comportamentul exploziv al lui Jobs provocat de o lipsă de sensibilitate emoţională? Nu. Aproape dimpotrivă. Avea o acuitatea emoţională ieşită din comun, fiind capabil să citească oamenii şi să le identifice punctele forte şi vulnerabilităţile psihologice. Putea uimi o victimă inocentă cu o lovitură emoţională, perfect ţintită. Ştia intuitiv când cineva se prefăcea sau când cunoştea ceva cu adevărat. Ceea ce îl făcea să fie un maestru al amăgirilor linguşitoare, al mângâierilor, al persuasiunii, flatării şi intimidării oamenilor. ,,Avea strania capacitate de a-ţi identifica punctul slab; ştia cum te poate umili sau cum să te facă să dai înapoi de frică. Este o trăsătură comună persoanelor carismatice şi celor care ştiu cum să manipuleze oamenii. Faptul că ştii că te poate strivi, te face vulnerabil şi dornic să-i obţii aprobarea, astfel că apoi te poate ridica în slăvi, putându-te pe un piedestal şi făcându-te să-i aparţii", istoriseşte Joanna Hoffman.
Ann Bowers a ajuns să fie expertă în a face faţă perfecţionismului, caracterului capricios şi irascibilităţii lui Jobs. Fusese director de resurse umane la Intel, dar renunţase la funcţie în urma căsătoriei cu cofondatorul Bob Noyce. A venit la Apple în 1980, devenind figura maternă reconfortantă, care intervenea după câte una din exploziile lui Jobs. Intra în biroul lui, închidea uşa şi îl mustra cu blândeţe. "Ştiu, ştiu", îi spunea el. "Ei bine, atunci te rog să încetezi", insista ea. Bowers îşi aminteşte că: ,,O vreme se purta frumos, iar apoi, peste o săptămână sau cam aşa, primeam din nou un telefon". Şi-a dat seama că îi era greu să se abţină. ,Avea nişte aşteptări imense şi nu suporta ca oamenii să nu se ridice la înălţimea lor. Nu se putea controla. Înţelegeam ce îl supăra pe Steve şi de obicei avea dreptate, dar efectul era dureros. Inspira teamă. Era conştient de asta, ceea ce nu-l făcea totuşi să-şi schimbe întotdeauna comportamentul."
Jobs a devenit un apropiat al lui Bowers şi al soţului acesteia şi căpătase obiceiul de a trece pe la ei, în Los Gatos Hills, fără a-şi anunţa vizita. Ea îi auzea motocicleta de la distanţă şi spunea: "Se pare că iar o să cinăm cu Steve". O vreme, ea şi Noyce au reprezentat substitutul unei familii pentru el. ,,Era extrem de inteligent, având totodată o mare nevoie de afecţiune. Avea nevoie de un adult în viaţa lui, de o figură paternă, ceea ce a devenit Bob pentru el, iar eu am ajuns să îndeplinesc rolul unei mame."
Comportamentul exigent şi ofensator al lui Jobs avea şi câteva aspecte pozitive. Cei care nu se lăsau striviţi deveneau mai puternici. Făceau o treabă mai bună, atât de frică, cât şi din dorinţa de a-i face pe plac. ,,Comportamentul lui te poate epuiza emoţional, dar, dacă supravieţuieşti, are efecte benefice", afirmă Hoffman. De asemenea, puteai să ripostezi, uneori, şi nu numai că supravieţuiai, ci ajungeai să progresezi. Însă nu funcţiona întotdeauna. Raskin a încercat să o facă, a reuşit o perioadă, dar apoi a fost distrus. Dar, dacă erai încrezător şi calm, dacă Jobs te evalua şi hotăra că ştii ce faci, ajungea să te respecte. De-a lungul anilor, atât în viaţa sa personală, cât şi în cea profesională, cercul său privat a fost alcătuit cu preponderenţă din oameni puternici, nu din linguşitori.
Echipa care se ocupa de Mac ştia acest lucru. În fiecare an, începând cu 1981, se acorda un premiu persoanei care reuşise cel mai bine să-i ţină piept, înfruntându-l. Premiul era pe jumătate o glumă, pe jumătate serios, iar Jobs era conştient de asta şi îi plăcea. În primul an a câştigat Joanna Hoffman. Provenind dintr-o familie de refugiaţi din estul Europei, era o tânără cu temperament şi voinţă puternice. De pildă, într-o zi a descoperit că Jobs îi modificase estimările de marketing de aşa natură, încât prezentau o realitate distosionată, în opinia ei. A alergat furioasă spre biroul lui. ,,În timp ce urcam scările, i-am spus secretarei lui că o să iau un cuţit pe care i-l voi înfige în inimă", rememorează ea. Al Eisenstat, avocatul corporaţiei, a dat fuga să o imobilizeze. ,,Dar Steve m-a auzit şi a dat înapoi."
Hoffman a câştigat din nou premiul în 1982. ,,Mi-amintesc că o invidiam pe Joanna pentru că era capabilă să-l înfrunte pe Steve, iar eu încă nu aveam curajul să o fac", mărturiseşte Debi Coleman, care a intrat în echipa Macintosh în acelaşi an. ,,Apoi, în 1983, am primit eu premiul. Învăţasem că trebuie să te lupţi pentru lucrurile în care crezi, fapt pe care Steve îl respecta. După aceea a început să mă promoveze." A urcat pe scara ierarhică, ajungând în cele din urmă să conducă departamentul de producţie.
Într-o zi, Jobs a dat buzna în biroul unuia din inginerii lui Atkinson, rostind, ca de obicei: "E de rahat ce faci tu aici". După cum îşi aminteşte Atkinson, tipul i-a răspuns: "Nu, nu e, de fapt e cea mai bună soluţie" şi i-a explicat lui Steve compromisurile inginereşti pe care le făcuse. Jobs s-a calmat. Atkinson şi-a învăţat echipa să traducă vorbele lui Jobs. ,,Am învăţat să interpretăm, dându-ne seama că «E de rahat» era, de fapt, o întrebare, însemnând «Explică-mi de ce aceasta este cea mai bună soluţie.»" Însă povestea are o continuare cu valenţe instructive, după cum avea să constate Atkinson. Până la urmă, inginerul a reuşit să descopere o metodă şi mai bună de a executa funcţia pe care o criticase Jobs. ,,A făcut-o mai bine fiindcă îl provocase Steve, ceea ce arată că poţi riposta, dar totodată trebuie să asculţi, pentru că de obicei are dreptate", spune Atkinson.
Comportamentul agresiv al lui Jobs era parţial cauzat de perfecţionismul său şi de intoleranţa faţă de cei care făceau compromisuri cu scopul de a termina un produs la timp şi încadrându-se în buget. ,,Nu accepta cu uşurinţă compromisurile. În cazul în care cineva nu era preocupat de perfecţiunea produsului, era considrat a fi un om de paie", declară Atkinson. De exemplu, în aprilie 1981, la Târgul de Computere de pe Coasta de West, Adam Osborne a lansat primul computer personal cu adevărat portabil. Nu era grozav, avea un monitor de cinci inchi şi o memorie destul de mică, dar mergea suficient de bine. Conform celebrei declaraţii a lui Osborne: ,,Satisfăcător înseamnă suficient de bine. Orice altceva e de prisos". Jobs considera că această abordare este respingătoare din punct de vedere moral şi, zile în şir, l-a luat pe Osborne peste picior. "Tipul ăsta chiar nu pricepe nimic", repeta el critic, umblând pe coridoarele de la Apple. "Nu face artă, face un rahat."
Walter Isaacson - Steve Jobs - biografia autorizată, traducere din limba engleza de Mihaela Sofonea, Anda Sebeşi, Dan Bălănescu. În curs de apariţie la Editura Publica.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
