Bucurestiul nu e un oras iubit. Declaratiile de amor sunt conjuncturale, iar ele sunt oricum mult mai palide decat rautatile spuse la adresa orasului. Eteroclit in toate cele, netocmit nici macar acum dupa sutele de ani de existenta, orasul pare a fi al tuturor si, in consecinta, al nimanui. Foarte putini dintre cei ce-l locuiesc, il strabat, il polueaza (fonic, moral), il calca in picioare (la propriu si la figurat) il cunosc. Iar daca nu cunosti ceva nici nu poti sa-l respecti. Intr-o buna masura ceea ce se stie azi despre Bucuresti este doar o legenda - "micul Paris interbelic" pe care unii il cauta devoaland cate-un colt cu alura retro, altii il jelesc, iar autoritatile il vad ca pe o afacere imobiliara. Cum arata el insa in constructiile poetice?
Un proiect cultural multimedia incearca sa ofere o imagine a Bucurestiului asa cum se coaguleaza ea din fragmente poetice. Se cheama 27. Poezie de Bucuresti si cuprinde: un volum tiparit, amplu ilustrat cu fotografii, si un DVD (cu ajutorul caruia ii putem vedea si auzi pe autorii antologati). Cei 27 de autori sunt poetii care au primit premiul pentru poezie al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, din 1994 - adica din momentul in care s-a reluat traditia acestor premii - pana acum. Cu precizarea: poeti in viata. Textele antologate se refera sau nu la Bucuresti. Cele mai multe dezvolta constructii plecand de la o realitate simbolica numita Orasul. Dar ceea ce ramane pregnant pentru oras este imaginea, adica fotografiile Mihaelei Marin, splendide pe CD, dar cam inecate la tipar, precum si filmuletele realizate de TVR Cultural pentru fiecare autor, unde este foarte clar ca fiecare poet se simte legat de un anume loc din Bucuresti si, desigur, vrea sa isi lege biografia poetica (si atitudinea fata de oras). Ni se propune, in general, un Bucuresti al trecutului.
Fotografiile insista pe cladiri vechi, cu ziduri roase de vremuri, intemperii si nepasare, cu oameni si ei iesiti parca din timp. Orasul pare a nu avea decat un singur anotimp si pare populat numai de o anume patura sociala. Ochiul aparatului cauta cu insistenta doar ceea ce este pitoresc, vetust si degradat. Fundalul in care evolueaza - recita - poetii ne ofera o alta imagine a Bucurestiului, mai vie si mai tonica. Histrionici, nostalgici, meditativi, autorii antologati si-au pus in acord esenta poeziei cu locurile in care au fost filmati, ceea ce dincolo de text este mica lor reverenta fata de Oras. In rest, ne putem intoarce spre intrebarea de acum aproape un secol: de ce nu avem o literatura citadina? Precizez, spre a nu fi gresit inteles, ca nu pun sub nicio forma semnul egal intre valoare si subiect, si nici nu pun in discutie valoarea absolut indubitabila a tuturor poetilor din antologie. Ma refer doar la relatiile lor cu spatiul orasului, si mai ales cu spatiul bucurestean. Avem atitudini diferite, de la dezradacinatii ce poarta cu ei nostalgia locurilor de unde provin si care descopera in Bucuresti imagini ce-i leaga de-acasa, ca la Viorel Sampetrean: "Sunt doar picaturi negre/ ale unor nori/ ce ies din gurile de aer?/ Le vezi. Si totusi:/ te rog cum as ruga un frate,/ incearca sa visezi cum cresc in libertate/ picaturi negre dinspre/ padurile satului Andronache./ Sunt ele taciuni in miezul zilei?/ Aceleasi sunt cand te intorci/ in nopti cu luna vanata/ de spaima vitei/ pe care o corotesti nespus?/ Acelasi esti/ Cand spaima urca in rod bogat?". Exista drama celor singuri de fara de oras si de identitate, ca la Ioan Es. Pop, pe care orasul ii reduce la o stare cataleptica: "autobuzele umbla pline cu morti/ dimineata, in statia din fata blocului,/ morti osteniti asteapta autobuzul 101.// la cinci dupa-amiaza,/ aceiasi morti se intorc de la serviciu,/ rasufla usurati si suie cu liftul/ fiecare in sicriul lui unde vara asta/ n-a fost pic de racoare". Sunt locuri invocate (Horia Garbea le trece ludic in finalul volumului in revista!), dar care nu au decat functia generatoare de meditatii, coplesitoare fiind similitudinile si inca mai coplesitoare diferentele, cum e cazul la Mircea Barsila: "Va imbratisez cu atat de putinele mele/ brate ale mele, ore de altadata si care stiati sa veniti/ - de unde veti fi venind! - asemenea vitelor insetate/ la jgheaburi?. Citadini cu adevarat (respirand orasul, asfaltul, gazele de esapament, semafoarele si furnicarul de oameni si stari) mi se par a fi Traian T. Cosovei, Bogdan Ghiu si Dan Mircea Cipariu. Mai mult decat citadini, ei sunt poeti ai Bucurestiului prin toate fibrele lor poeticesti, scriu parca asa cum isi doreste si Ghiu: "Mi-ar placea sa ajung sa scriu - sau macar sa citesc, scris de altul/ - un poem nu despre Bucuresti (dintre acestea exista multe), ci al/ Bucurestiului, un poem Bucuresti, un poem care sa fie Bucurestiul/ pe care sa-l simti ca e Bucurestiul indiferent de cuvintele pe care/ le spune. Un poem care sa-mi redea ritmul Bucurestiului asa cum/ micile poeme in proza ale lui Baudelaire imi redau/ un anumit Paris, iar ritmul larg, epopeic, panoramic al Cantecului despre mine/ insumi scris de Walt Whitman sunt, pentru mine, America, aproape/ dispensandu-ma de nevoia de a-o mai vedea".
"Poezie de Bucuresti" mi se pare sintagma potrivita pentru acest proiect cultural, pentru care realizatorii (de la directorul de proiect - Dan Mircea Cipariu -, la sustinatorii proiectului si sponsori) merita gratitudinea tuturor celor care locuiesc in Bucuresti, stiu de Bucuresti, au vorbit despre Bucuresti, iubindu-l sau nu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
