Fereastra este o răscruce, o frontieră caresepară două lumi, un ecran transparent (Philippe Hamon). Un punctintermediar care propune o reorganizare a spaţiului. Este limitadintre interior şi exterior, locul unde se opreşte ceva şi începealtceva, dar şi unde se întâlnesc două realităţi. Şi, totodată, unecran care poate informa privitorul în legătură cuexteriorul sau deforma obiectele exterioare.
Ea poate fi închisă, deschisă,întredeschisă, acoperită de o perdea sau un vitraliu ori chiar desilueta unei alte persoane decât privitorul.
Ferestrele pot fi şi false:tablouri, fotografii, obiecte de artă. Ochii (orbitele, cuparadoxul semantic observat şi de Gerard Genette) sunt, deasemenea, ferestre. În economia textului, cum observă Hamon,fereastra este semnalul introductiv al unei descrieri, făcând partedintr-un ansamblu tematic ce cuprinde: un loc închis (încăperea),un loc intermediar (fereastra) şi un loc deschis (peisajul, care seorganizează în perspectivă, în funcţie de ochiul privitorului).Descrierea este îndeobşte a imaginii exterioare, un peisaj cesuportă încărcătura semnificativă a unor episoade narativeanterioare, răspunzând empatic stării sufleteşti a privitorului;elementul inefabil, subtil liant între cele două lumi, surprinsuneori într-o metamorfoză aproape imperceptibilă estelumina.
În romanul Aurelia, al luiGérard de Nerval, există următoarea imagine: în vis, un personajintră într-o încăpere traversată de ultimele raze ale soarelui înamurg, iar acest lucru îi dă certitudinea bizară că se află încamera unui unchi matern, un pictor flamand mort în urmă cu ojumătate de secol.
Raza ce traversează penumbra încare e cufundată odaia răspândeşte în jur deopotrivă o luminăstrălucitoare şi caldă, estompată dar densă, numită ilustrativ deRoland Barthes luisance, acea luminozitate specificăpicturii olandeze. Această rază a soarelui la crepuscul e filtratăde zăbrelele unor transperante verzi, care decupează în masavegetală a iederei un mic cadru ce semnalează intrarea privirii, caprintr-un tunel, în măruntaiele încăperii transfigurate de luminaverde.
Sentimentul de beatitudinedeclanşat privitorului e întocmai cu cel resimţit de Ştefan Viziru(ca şi de copilul Eliade) la intrarea în camera Sâmbo, un paradisconservat în lumina verde a unui bob de strugure, reflex alregresiunii către acel privilegiat illud tempus. Pasajulaminteşte de un fragment din Vera lui Villiers de l'IsleAdam; aici însă fereastra e acoperită de draperii grele de caşmirmov, brodate cu aur, iar ultima rază a soarelui alunecă, luminândportretul dispărutei Vera.
În camera Sâmbo, atenţiaprivitorului e întoarsă către interior, căci ferestrele suntpecetluite, pentru a conserva lumina verde, iar exteriorul dispare(el e eludat într-o frază ambiguă, rostită de Ştefan pentru a abateatenţia Ioanei de la locaţia hotelului Boston) - căci ferestrele,spune Ştefan Viziru, se deschid una către parc, alta cătremare.
În Domnişoara Christina,fereastra joacă un rol central: fie că e una falsă - tabloulChristinei, punct ambiguu, neliniştitor, de întâlnire a mai multorregistre, fie că e peretele de sticlă ce desparte interioruldeseori cufundat în penumbră al conacului, alteori dominat de olumină artificială, stridentă, de exteriorul bântuit de prezenţefantomatice.
Fiecare moment epic semnificativ eintrodus de o sintagmă conotativă a luminii: fie că e vorba degradul de iluminare a unei încăperi, de calitatea luminii solare,de densitatea, opacitatea sau jocul transparenţelor, de efecteleterapeutice, narcotice sau, dimpotrivă, neliniştitoare ale luminii,aceasta e mereu prezentă şi îndeosebi în momentele care anunţă otrecere dintr-un spaţiu în altul, semnalând totodată metamorfozelesufleteşti ale personajelor.
De pildă, trecerea din odaiaSandei în sufrageria conacului presupune pătrunderea într-un spaţiudominat de o lumină prea tare, ascuţită, stridentă, ce are efectulinvers: în loc să eludeze ambiguităţile întunericului, redândobiectelor identitatea reală, lumina insuportabilă împiedică oidentificare imediată a cadrului şi a personajelor, sporindanxietatea privitorului.
De altfel, în pofida primeiimpresii lăsate de text, aceea a unei atmosfere morbide,apăsătoare, înfricoşătoare, lumea din Domnişoara Christinanu e una captivă întunericului sau nopţii ameninţătoare, imperiu alfăpturii fantomatice ce se hrăneşte din vlaga celor vii, ci unacufundată mai degrabă în umbra amurgului, ori amorţită în bătaiasoarelui necruţător al Câmpiei Dunării. De altfel, în analizacuplului semantic le jour-la nuit, Gerard Genette arată că,în spaţiul verbal configurat de cei doi termeni, se creează maidegrabă o relaţie de reciprocă implicaţie decât una de antinomie,existând grade ale semantismului lor - aceste grade suntcele care definesc atmosfera din Domnişoara Christina,materializate în lexeme ale ambiguităţii (Nazarie şi Egor seîntâlnesc la ceasul confesiunilor şi al poveştilor, la luminascăzută a lămpii, întâmplările neverosimile la care asistă Egornu sunt altceva decât o împletire absurdă de umbre, iarsilueta bizarei Simina se retrage în umbra verandei,reintegrându-se, pentru privitorul Egor, unei lumi care se refuzădeocamdată înţelegerii lui).
Dar care este locaţiaîntâmplărilor? Conacul se află pierdut undeva în Câmpia Dunării, ladistanţă de "poate" (cum precizează Nazarie) treizeci de kilometride fluviu, în preajma satului Bălănoaia, unde îşi face Nazariecercetările arheologice. (În realitate, aşa cum o arată harta,între Bălănoaia şi fluviu sunt aproape zece kilometri.)
Locurile sunt bătute de preamult soare, deznădăjduite şi pustii: aici un soare steril,orbitor, năuceşte fiinţa, supunând-o confuziei, unei stărihalucinatorii permanente. Odată sosit la conac, Nazarie le vorbeştegazdelor despre Bălănoaia, despre săpăturile arheologice pe care leîntreprinde aici, unde s-a descoperit un lébes, un mare bazinionian (...) în care se aducea carnea la ospeţe, desprecivilizaţia greco-scitică ce popula în secolul al V-lea câmpiaDunării de Jos. Doamna Moscu aminteşte despre moşiile pe care leaveau aici un străbun al ei, dar şi domnişoara Christina, ca şidespre existenţa unor scule de aur îngropate înpământ.
Fascinat de adierea Dunării, adusăde vântul nopţii, Nazarie îi vorbeşte lui Egor despre mirosullânced, care aduce cu lutul şi cu unele plante cu scaieţi, unmiros complex şi elementar, pentru care pare că au trebuitsă putrezească păduri întregi, pădurile Teleormanului. Dar farmecullocului pare să se destrame treptat, iar parcul sălbatic, pădureade salcâm din jurul conacului (Locurile unde au fost pădurisute de ani de-a rândul sunt vrăjite, spune Nazarie) setransformă pe nesimţite într-un spaţiu ostil şiameninţător.
Deşi raţionalistul Nazarie soseşteaici să sondeze misterele arheologice ale zonei, lumina raţiunii şia demersului ştiinţific îşi pierde rolul protector de îndată ceprimele întâmplări inexplicabile au loc.
Privind pe o hartă reală,descoperim satul Bălănoaia, aflat în Câmpia Dunării, la cincikilometri de oraşul Giurgiu. În apropiere de sat (la un kilometruşi jumătate distanţă) se găseşte într-adevăr o mică pădure desalcâm, Pădurea Bălănoaia.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
