Desi, in ultima vreme, viata scenelor romanesti pare sa se fi normalizat (ori, mai bine zis, sa se fi dez-anormalizat) intr-o anumita masura, unul dintre indiciile cele mai clare ale sanatatii unei miscari teatrale - turneul intern - continua sa fie prezent "in peisaj" doar cu titlu de exceptie. Trupele din afara Capitalei, cel putin, se deplaseaza greu prin localitatile din preajma orasului unde isi au sediul si ajung si mai greu in Bucuresti, desi aici au sansa (ori dimpotriva...) de a fi vazute nu numai de publicul obisnuit, ci si de cronicari.
Asa incat, atunci cand un teatru aflat la mai mult de 100 de kilometri de "kilometrul zero" isi face, totusi, aparitia pe o scena damboviteana, inseamna ca acel teatru a dorit din rasputeri sa se arate "capitalistilor", fie pentru ca - au socotit conducatorii sai - are ce arata, fie pentru ca (in tara noastra nimic nu trebuie sa ne mire) cauta sprijin "la centru" pentru ceva. Acest ceva poate fi un spectacol propriu-zis, un proiect cultural mai amplu sau, pur si simplu, un om; de pilda, un om pe care teatrul si-l doreste "in frunte", dar pe care forurile locale, dintr-o pricina sau alta, nu-l agreeaza. Ce-i drept, in ultimul caz se intampla uneori ca lucrurile sa stea exact invers: un om anume tine mortis sa fericeasca un teatru cu inteleapta sa conducere, iar teatrul, ca sa scape de aceasta iubire cu de-a sila, umbla sa demonstreze tuturor cat de bine o duce fara respectivul. Privite de la (sau cu) o oarecare distanta, situatiile insirate mai sus pot fi destul de hazoase; cei implicati direct, insa, nu gasesc in ele nimic de ras.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamt se afla, momentan, intr-un "vid de putere": nu mai are director "plin" si, pare-se, nici secretar literar. Nu de azi-de ieri, ci de aproape o jumatate de an. In plus, rezolvarea impasului inca nu se intrevede cu limpezime. Nu e o imprejurare exceptionala, la noi; pacat, doar, ca ea survine intr-un moment cand, dupa chinuitoare avataruri, teatrul parea sa-si fi gasit, in fine, un ritm posibil si sa o porneasca, taras-grapis, pe un drum ascendent. Pietrenii sunt necajiti, astfel ca... au dat o fuga pana la Bucuresti. Cu trei spectacole: Volpone de Ben Jonson si L''amour toujours dupa Bulat Okudjava (ambele, in regia lui Louise Danceanu) si Shakespeare reincarcat, regizat de Stefan Iordanescu dupa un scenariu propriu, extras din cateva texte shakespeariene. Pe cel dintai, mai vechi, il vazusem asta-toamna la Piatra Neamt; am scris despre el la vremea respectiva. Celelalte doua sunt trufandale.
Shakespeare reincarcat propune un fel de excurs(ie... pentru tineret) prin universul autorului elisabetan, pornind de la premisa - reala - ca printre junii de azi putini sunt aceia care au habar cine a fost si ce a facut "marele Will". Actorii insceneaza un fel de ancheta ad-hoc (distribuie chiar si niste "chestionare"), iar apoi, utilizand cateva elemente de recuzita si costum (scenografia: Doru Pacurar), pornesc sa ilustreze geniul dramaturgului cu fragmente din piese. Ideea ca atare este foarte buna si am vazut-o, pusa in aplicare in felurite moduri, si in spectacole provenite "de la sursa"; englezesti, adica - numai ca, "la aia", ea era luata in serios si prelucrata inteligent. In spectacolul pietrean, insa, dupa un convingator rezumat al temei din Romeo si Julieta, totul derapeaza: Titus Andronicus devine subiect de bascalie in stil televizist, Macbeth (sau, poate, alt text, caci, recunosc, mi s-au amestecat toate in cap!) e... cantat pe ritm de hip-hop s.a.m.d., s.a.m.d., fara ca in acest timp asistentei presupus ignare sa i se furnizeze macar o singura informatie cu cap si coada: cand a trait Shakespeare, prin ce a ramas el in istoria teatrului universal etc. Vorba ceea: cine a intrat in sala bou, a plecat de-acolo vaca. Nu-i frumos! Altminteri, cei sase actori - Daniel Besleaga, Cezar Antal, Dragos Ionescu, Nora Covali, Ecaterina Hatu, Loredana Grigoriu - s-au descurcat onorabil.
L''amour toujours e un roman, publicat in 1971, al scriitorului si cantaretului ex-sovietic (spun asa pentru ca nu am reusit sa descopar ce natie avea, de fapt) Bulat Okudjava (1924-1997), faimos mai ales pentru versurile sale puse pe muzica. Dramatizarea infaptuita de Louise Danceanu izbuteste, din cat mi-am putut da seama fara sa fi citit cartea, sa pastreze esenta originalului (istoria - adevarata? - a supravegherii contelui-scriitor Lev Nikolaevici Tolstoi de catre agentii secreti ai tarului), chiar daca naratiunea scenica nu e intotdeauna clara si are pe alocuri lungimi exasperante. Montarea e conceputa insa intr-o "cheie" grotesca apasata care, chiar daca pune in valoare fantezia regizorala, face povestea greu de urmarit, cel putin pana la un punct. De la acel punct mai departe recunoastem, in filigran, aceeasi tema din clasica Volpone (ticalosul tradat de subalternul dornic sa-i ia locul), similitudine subliniata, de altfel, de alcatuirea distributiei; Tudor Tabacaru si Victor Giurescu evolueaza cu aplomb, bine acompaniati de Florin Mircea jr., Adina Suciu, Dorina Maria Harangus, Ecaterina Hatu si ceilalti membri ai echipei.
Din care motiv anume a venit Teatrul Tineretului din Piatra Neamt la Bucuresti tocmai acum nu as putea spune; important e ca a venit. Iar faptul ca situatiei de criza i se poate face fata prin normalitate - sau, macar, prin mimarea normalitatii - este, oricum, imbucurator.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
