Dupa doua volume de dialoguri "desucheate", Interviuri contra naturii (1997) si Oameni cu care as muri de gat (2000), si dupa ce a impus un stil propriu de abordare in jurnalistica autohtona, Eugen Istodor a cautat si a gasit Subiectul - cu majuscula - ce-i va asigura un loc in istoria reportajului romanesc. Vietasii de pe Rahova* imbina in mod original investigatia si confesiunea memorialistica, dialogul veritabil si monologul mono-maniacal, decupajele intr-o realitate sordida si serpentinele ametitoare ale fictiunii.
Dupa convorbirea cu unul dintre mesevisti (condamnatii pe viata din inchisoarea Rahova), autorul vomita in parcarea puscariei; in timpul unei alte intalniri, el isi recunoaste, starnit de povestirea vietasului, propriile pulsiuni criminale. Ca Hannibal Lecter din Tacerea mieilor, detinutii sunt puternici si siguri pe ei, iar discursul lor, prin continut si modulatie, ingrozeste. Diferenta specifica e ca Eugen Istodor nu ofera la schimb secvente autobiografice, precum interiorizata agenta a FBI-ului, ci... tigari Carpati fara filtru, ness, cartele telefonice, ba chiar adidasi cu numarul solicitat de puscarias. Vremurile, si afara, in libertate, si inauntru, dupa gratii, s-au mai schimbat. Legea celui mai tare, legea junglei a devenit deja o legenda. Leadership-ul din faza darwinista, impus cu pumnul si suportat fara cracnire, a capatat o nota de subtilitate prin cooptarea inteligentelor intemnitate. Cuvintele dor mai rau decat palmele, au ajuns sa constate puscariasii, privindu-i cu un respect temator pe bunii oratori si psihologi. Dar si aceasta faza (sa-i spunem homo sapiens) pare in prezent depasita. La ordinea zilei sunt micile invarteli, legea fundamentala e cea a pachetului.
Cati puscariasi predispusi la confesiune, atatea istorii personale, starnind hohotele de ras ale reporterului sau, dimpotriva, ridicandu-i parul in cap de groaza. Dumitru Marcel, 31 de ani, vorbeste cu calm descriptiv despre "baietii care au un caracter mai feroce", el declarandu-se "lipicios de mama". Lipoveanu, 22 de ani, se lauda la modul abject: "Eu i-am halit viata", protestand totodata impotriva sentintelor de inchisoare pe viata. Mai coerenti sunt Czampar, care are un cod al onoarei de spargator si evoca nostalgic "cele mai frumoase talharii, pe trenuri", si Vincze, care, la 28 de ani, desi a pierdut tot, prezinta orgoliu si indemanari de artist. Brezeanu e foarte ager la matematica si ii cere lui Istodor o culegere Gheba, iar Czampar si Sibisan se cred indeajuns de creativi pentru a scrie cate un roman al lor. Semnatarul cartii de fata trebuie sa fie extrem de atent pentru a le menaja susceptibilitatile auctoriale.
Daca prefiram salba celor optsprezece penitenciare prin care a trecut Ghita si a celor patruzeci si opt de infractiuni comise de Hrib, parcurgand, la un alt capat al criminalitatii, textele halucinante ale defunctului N. (un corespondent dement al dostoievskianului om din subterana), realizam ca exista note diferentiale, dar si similitudini frapante. Fiecare detinut are, fireste, propriul lant de omucideri plus alte delicte, precum si un context motivational specific. "Se repetau nenorocirile astea la inceput, oricat incercam sa ies din ele", declara cu obida Callo, in timp ce Zanfir, care isi facea mendrele pe strada cu o ranga ascunsa intr-un buchet de flori, viza in orice operatiune "si razbunare, si beneficiu". O figura cu totul aparte este Hrib, evreu inteligent si intrepid, care fura si utilizeaza uniforme de politist, lucrand in stil mare si privindu-i cu legitim dispret pe hotii de azi.
Cu toata diversitatea experientelor relatate, exista cateva elemente comune pe care se poate reconfigura o traiectorie (si o psihologie) de criminal. E greu de spus daca autorul a mizat pe aceste intalniri ?in spirit? ale condamnatilor trasi de limba ori ele au aparut de la sine, pe parcursul convorbirilor. Cert este ca se contureaza un fel de portret-robot al vietasului roman, un comportament identic sau foarte asemanator, in conditii sociale date. Cei mai multi dintre puscariasi sunt din familii destramate, ei cunoscand in copilarie cerbicia cate unui tata vitreg, zugravit acum pe un ton apasat-resentimentar. Prin contrast, figura mamei este si mai luminoasa, pastrandu-se ca o icoana in memoria afectiva a odraslei. Pus sa munceasca de mic, aruncat in lumea larga si ostila de tatal inautentic si netrebnic, viitorul ucigas va fi stricat de "anturaj". Munceste o vreme, dupa care realizeaza ca mai profitabile decat orice activitate sunt pungasiile, hotiile, tepele, spargerile, devalizarile. Descurcaretul intra pe orbita succesului si, aruncand cu bani in dreapta si-n stanga, atrage invidia dusmanilor si sentimentele femeilor. Cu o sotie devotata si unu-doi copii la domiciliu, infractorul se afla pe val si se scalda in spuma gloriei de cartier - pana cand o intamplare neprevazuta, un accident nefericit scurtcircuiteaza aceasta evolutie, transformand succesul in esec, visul frumos in cosmar. O victima sau mai multe se incapataneaza sa se impotriveasca agresorilor, astfel ca acestia, pierzandu-si cumpatul ori actionand la rece, devin din pungasi - criminali. Trecerea acestui prag este focalizata de vietasi, care se detaseaza de ei insisi si se descriu din afara, cu o "obiectivitate" ce da fiori. Numai ca asumarea crimei, de obicei, lipseste. Ce vreti, asa le-a fost menit "mortaciunilor", pana aici le-a fost dat sa traiasca: "acum nici eu nu zic ca n-am meritat, ca, vorba aia, a murit un om, deci i-ai luat viata unui om - nu poti sa i-o mai dai -, dar atata i-a fost lui sa traiasca, atata i-a fost lui ca sa vin sa-l iau, deci eu am fost ales." (p. 352).
Inchid volumul lui Eugen Istodor cu sentimente amestecate si cu convingerea ca o astfel de carte nu se va mai face la noi prea curand.
*) Eugen Istodor, Vietasii de pe Rahova. Din marturiile unor condamnati pe viata, Editura Polirom, Iasi, 2005, 408 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
