Atunci cand un teatru merge bine - cand are, adica, la intervale mai scurte decat se obisnuieste, spectacole bune sau, macar, spectacole despre care merita sa discuti -, lumea accepta faptul cu seninatate, ca pe ceva absolut normal. Cand merge rau - cand, adica, este valabil contrariul perfect al frazei de mai sus -, lumea, iarasi, accepta faptul cu blazare, ca pe ceva absolut inevitabil. Mai rar se intreaba lumea ce trebuie facut pentru ca un teatru care mergea rau sa inceapa a merge bine (invers stie oricine cum se face!).
Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu este un bun exemplu pentru ambele situatii. Aflat, pe la mijlocul anilor 80 (ca sa vorbesc numai despre ceea ce stiu din constatari proprii), intr-un "varf de forma" datorat mai ales trupei actoricesti, pe atunci una dintre cele mai puternice din tara, intrat in declin spre sfarsitul acelorasi ani 80, reintrat in atentia "breslei" in primii ani de dupa 1989 multumita directoratului unui regizor revenit atunci din strainatate (regretatul Iulian Visa) si care a dorit sa dinamiteze rugina si rutina de acolo prin montari violent provocatoare, reinstalat apoi intr-un ritm lent, "provincial" si intr-un traditionalism oarecum obosit, teatrul sibian s-a aflat, vreo patru ani, intr-o perioada de cautari si dibuiri care incep, in fine, sa-si arate roadele. Venit la "carma" institutiei cu intentia declarata de a crea la Sibiu "o a doua Craiova" (cu trimitere, desigur, la epoca de glorie a Nationalului craiovean), actorul Constantin Chiriac s-a asezat pe lucru in chip temeinic si... constant, apucandu-se concomitent de renovarea salii, de refacerea trupei, de reconsiderarea obiectivelor teatrului s.a.m.d. Director, initial, doar al unui festival pe care chiar el l-a "nascocit" (in intentia, tocmai, de a mai tulbura putin somnul artistic in care cazuse teatrul) si care a devenit astazi cea mai vasta reuniune teatrala din Romania si, poate, din zona balcanica, Chiriac si-a dat seama, o data ajuns in scaunul directorial de la "Radu Stanca" - un loc comod, ar fi zis altii - ca un scazut nivel calitativ al scenei-gazda poate compromite tinuta insasi a Festivalului International de Teatru si, asa cum ziceam, a trecut la treaba. Cu ajutorul adjunctului sau "artistic", Virgil Flonda, si mai cu seama al unei excelente echipe administrative conduse de "tehnicul" Dan Bartha, "nebunul de Chiriac", cum ii spun multi, a inceput sa invite la Sibiu regizori de "talie mare" (uneori, chiar la propriu!), precum Silviu Purcarete sau ucraineanul Andryi Zholdak, Alexander Hausvater, iar acum Mihai Maniutiu (si lista abia s-a deschis); sa includa in repertoriu titluri din "categoria grea" (si acestea, uneori, la propriu), precum adaptari dupa 1001 de nopti, Idiotul sau, acum, Iov; sa aduca actori noi, tineri si nu numai, cea mai pretioasa achizitie fiind, pana in prezent, Diana Vacaru-Lazar; in fine, dar deloc in ultimul rand (va rog sa ma credeti, stimati directori de teatru!), sa cheme criticii, in masa, la premierele cele mai importante. Toate acestea au adus Teatrul "Radu Stanca", in ultimele doua stagiuni, in topul scenelor romanesti. Si nu ma indoiesc ca "nebunul de Chiriac" tinteste chiar mai sus...
Cu ochii spre culme a fost realizat si spectacolul care marcheaza cea mai recenta premiera sibiana: Experimentul Iov, "adaptare si versiune scenica" (nu e un mic pleonasm aicea, oare?) de Mihai Maniutiu dupa istoria lui Iov din Vechiul Testament. Intentia ideologica a regizorului, exprimata clar inca din titlu, se materializeaza in decorul spectacolului, pe care acelasi Mihai Maniutiu il semneaza, alaturi de Cristian Rusu (autor in exclusivitate al costumelor): pe scena este construita o incinta circulara, imprejmuita de "ziduri" in care sunt practicate, la intervale egale, mici "vizoare" pe unde spectatorii - mereu in numar fix: 50 - privesc la intamplarile ce se desfasoara in acest laborator sui-generis. Este concretizata astfel ideea neexprimata, fireste, dar cumva subiacenta episodului biblic: aceea a unui Dumnezeu aproape cinic, care admite sa-si supuna unul dintre cei mai devotati fideli unei probe - pe cat de crunta, pe atat de, in fond, inutila - a credintei si tariei sufletesti. Ca mijloace de expresie pentru acest comentariu indraznet si, totodata, spiritualmente umil, regizorul a folosit preponderent coregrafia - as spune, mai degraba, cinetica dansanta (semnatara: Vava Stefanescu) - si jocul actorilor, intens solicitati atat fizic, cat si psihic. Iov este Marian Ralea, care dovedeste, dupa (cam) multele roluri comice din ultima vreme, o mobilitate interioara care il recomanda ca pe un artist complet si complex. In rolul sotiei lui, Diana Vacaru-Lazar evolueaza, ca de obicei, cu o intensitate dramatica exceptionala. Impreuna cu ei, Ofelia Popii (cu o impecabila plastica fizica, dar si cu o dictiune deficitara), Pali Veczei si ceilalti tineri componenti ai distributiei alcatuiesc un grup unit prin daruirea pusa in interpretare. De o frumusete austera, aspra (la care contribuie mult si banda sonora, extraordinar de expresiva), spectacolul sibian are totusi un contur un pic vag, care s-ar putea insa preciza in cursul reprezentatiilor viitoare. I-o dorim.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
