Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti este, neindoielnic, cea mai bine utilata din Romania. Dimensiunile uriase ale scenei si sofisticatele ei dotari tehnice par sa-i fascineze inca pe unii regizori, insuficient constienti, s-ar zice, de perfidele capcane pe care le ascunde colosul.
Construita din capul locului conform viziunii gigantesti a socialismului victorios, marita si mai mult, conform viziunii personale a lui Ceausescu, dupa incendiul de la inceputul anilor '80, principala sala a TNB (cu o capacitate de peste 1.100 de locuri) se potriveste de minune spectacolelor ce mizeaza pe mari mase de figuranti si decoruri "hoate" (presupunand, adica, trape, turnante, pereti mobili s.a.m.d.), dar e mai putin prielnica spectacolelor de teatru adevarat (presupunand, adica, nuante, atmosfera, emotie).
Au facut exceptie de la regula reprezentatiile in care spatiul acesta neprietenos a fost tratat de catre regizor nu ca o carcasa care trebuia "umpluta" cu ceva, ce-o fi, ci ca un partener de joc in stare sa "reactioneze", sa "inghita" cate un personaj ori sa-l puna in valoare.
Asa au procedat, dupa 1990, Andrei aerban, in Trilogia antica, si Vlad Mugur, aducand aici montarile sale craiovene cu Sluga la doi stapani si Asa este (daca vi se pare).
Nu la fel a procedat Gelu Colceag in recentul sau spectacol Cadavrul viu, desi, in chip de regizor angajat al Nationalului, se presupunea ca are o buna cunoastere a "locului faptei".
Dimpotriva, el a folosit spatiul tocmai ca pe o estrada ce i-a permis sa etaleze "atractii" de genul corului (sau cum sa-i zic?) de tigani, care, alimentat copios de muzica - foarte frumoasa, dar foarte multa - a lui Nicu Alifantis, desfata auditoriul pana la a te face sa crezi ca te afli la Ansamblul "Ciocarlia".
E adevarat ca idealistul conte Lev Nikolaevici Tolstoi a dorit sascrie un teatru popular, menit sa trezeasca spiritul amortit al maselor din vremea sa, dar sa transformi aceasta piesa (una dintre ultimele ale autorului, reprezentata abia dupa moartea lui Tolstoi, in 1911) in pretext de cantec, joc (modesta coregrafia Roxanei Colceag) si voie-buna (desenul unor personaje e atat de sarjat incat asistenta izbucneste in hohote si chicote taman la momentele mai "dramatice"), sa transformi, zic, o drama psihologica intr-o comedie cu canticele mi se pare, totusi, un exces nerecomandabil.
Dupa cum, sa transformi, in prima parte a spectacolului, actori talentati si plini de farmec, precum Mircea Rusu, Mircea Albulescu, Marius Bodochi, Alexandru Bindea, Ilinca Tomoroveanu, in figuranti cvasi-invizibili mi se pare o risipa regretabila.
In partea a doua, lucrurile se mai dreg oarecum si, intr-un (prea) tarziu, spectatorul ajunge sa priceapa ca asista la o piesa despre un complicat caz de constiinta (un barbat, simtind ca sotia lui iubeste pe altul, mimeaza o sinucidere, pentru ca, in fata tragediei declansate de consecintele juridice ale gestului sau, sa se omoare intr-adevar), o piesa cu roluri frumoase (si grele), din care, acum, in partea secunda a reprezentatiei, actorii amintiti -- si mai ales protagonistul Mircea Rusu - reusesc sa mai salveze cate ceva, lasandu-ne sa banuim cum ar fi putut sa fie daca n-ar fi fost asa.
Din pacate, tinerele actrite Maria Buza (care, cand canta, e tolerabila, dar nu canta tot timpul), Dana Magdici si Maria Popistasu sunt, si aici, cu totul in afara chestiunii. Astfel incat singurii actori carora nu li se poate aduce nici un repros sunt, in roluri mici, Mihai Niculescu, Doru Ana si Gavril Patru. Ce-i drept insa, reprosurile nu actorilor li se cuvin.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
