„Pentru cei care nu pot trăi fără etichete, Viorica Cortez este «Carmen a secolului». Pentru cei care au văzut-o pe scenă, în anii de glorie, este mezzo-soprana magnetică, scăpărătoare, care fascina privirea cu frumuseţea şi dezmierda urechile cu vocea. Pentru străini, este mezzo-soprana din România care şi-a dorit să fie mai bună decât ei. Şi a fost. Pentru români, este... mai complicat: fie parte a unui capital de la sine asumat de mândrie naţională, fie vedetă peste care s-au aşternut stereotipurile şi lipsa de informaţii. Pentru admiratori, este protagonista unora dintre cele mai importante momente din istoria teatrului liric. Pentru sceptici, este cântăreaţa fără discuri. Pentru unii, este dintre cei mai mari. Pentru alţii, este o apariţie exotică şi episodică pe cerul stelelor de operă. Pentru unii, este un nume între altele. Pentru alţii este, pur şi simplu, la Cortez. Pentru mine, Viorica este povestea. Aceasta este Viorica mea, filtru prin prisma căruia iubesc opera – receptacul de istorii, martor al unei jumătăţi de secol de muzică, societate, politică şi sentimente, divă, mamă, soţie, soră, fiică, prietenă dincolo de ea, autentică în fiecare fracţiune de secundă. Aceasta este povestea unei luni pariziene în care am distilat întâmplări şi chipuri ale aceluiaşi om. Totodată, este povestea unei vieţi formate din miile de vieţi ale altora, împletite ca rolurile unui spectacol. În final, fiecare cititor va rămâne cu Viorica lui.“ – Marius Cosntantinescu.
Luciano Pavarotti, Salman Rushdie, Andrei Şerban, Virginia Zeani, Antonio Pappano, Amos Oz, Hélène Grimaud, Ion Marin, Jordi Savall...
De peste 10 ani, Marius Constantinescu se dedică interviului. Miezos, aşezat, secvenţial, precum o poveste. Traducător, jurnalist şi realizator, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. A cochetat cu copywriting-ul, publicitatea şi istoria artei, înainte de a-şi da seama că se poate exprima cel mai bine în presa culturală audiovizuală. După 8 ani de radio, a descoperit televiziunea şi libertatea nestăvilită dată de jocul de-a imaginea. Emisiunile sale – Marile picturi ale lumii, V... de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj – s-au transformat în repere pentru un public deschis la minte, sofisticat, dispus la jonglerii intelectuale, niciodată autosuficient. Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, realizând interviuri (unele dintre ele exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut două premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR), în 2007 şi 2012, cel mai recent pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care i-a devenit un real alter ego, iar în 2013 şi carte.
Ideea volumului de faţă a câştigat concursul pentru rezidenţe culturale organizat de Institutul Cultural Român de la Paris, în 2012.
*
* *
Născută la Bucium în 26 decembrie 1935, Viorica Cortez şi-a început cariera muzicală la 17 ani, ca solistă a Corului Gavriil Musicescu din Iaşi.
A urmat cursurile Şcolii de Muzică, apoi ale Conservatorului din localitate, desăvârşindu-şi pregătirea la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti, la clasa Artei Florescu.
A câştigat câteva dintre cele mai importante competiţii vocale: Toulouse (1964), ’s-Hertogenbosch (1965) şi Concursul Internaţional George Enescu, Bucureşti (1967). Angajată a Operei din Bucureşti, a părăsit România în 1970, din pricina şicanelor autorităţilor comuniste, care încercau să îi zădărnicească afirmarea internaţională.
Viorica Cortez a avut una dintre cele mai bogate cariere internaţionale. Prezenţele (unele record) pe scenele de la Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Arena din Verona, Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Lyric Opera din Chicago, pleiada de parteneri, dirijori şi regizori dintre cei mai valoroşi, amploarea repertoriului, longevitatea şi înzestrările artistice ieşite din comun definesc portretul uneia dintre cele mai complete artiste lirice ale ultimilor 40 de ani.
Căsătorită în România cu sculptorul Marcel Guguianu, Viorica Cortez a devenit mai târziu, în Franţa, soţia compozitorului Emmanuel Bondeville, secrétaire perpétuel al Academiei de Arte Frumoase, apoi, după moartea acestuia, a istoricului de origine română Adolf Armbruster. Din primul mariaj, artista are o fiică, pe Cătălina. Ambele locuiesc la Paris. În prezent, Viorica Cortez îşi împarte timpul între master classes, jurii internaţionale şi lecţii de canto particulare, fără a neglija invitaţiile de prelungire a carierei în roluri de compoziţie.
„Pentru că“, în caz că vă întrebaţi „de ce?“
Cândva, în primăvara lui 1990. Imprimeul cauciucat al tricoului fâşâie plăcut la atingere. Îl port pentru prima dată, deşi îl am încă din ianuarie. Mi l-a adus mama de la Viena şi nu am considerat că e vreo ocazie atât de specială să îl port. În opinia mea, tricoul bleu cu imprimeu cauciucat, cu steagul Americii şi nişte înscrisuri diagonale, e cel mai bun lucru pe care îl am. Mă reprezintă. Azi, însă, merită. Avem musafiri la masă. Viorica Cortez, soţul său, Adolf Armbruster (Dolfi), şi Nicolae Herlea.
În casa noastră, de când mă ştiu, au tot fost oameni la masă. Mai ales cântăreţi de operă. Naşul meu de botez şi poate cel mai apropiat prieten al familiei mele a fost – nu multă lume ştie asta – Ludovic Spiess. Am crescut, literalmente vorbind, în Operă. Fie în culisele şi în sălile de repetiţie ale instituţiei de pe Splai, fie pe platourile de filmare ale Televiziunii Române, unde se filma tot operă. Am plâns în gura mare când, pe la trei ani, l-au „omorât“ pe tata în Paiaţe de Leoncavallo. Atât de tare am plâns, că biata mama nu mai ştia pe unde să mă scoată afară din loja artiştilor. M-am dus cu lacrimile înnodându-mi-se în barbă la cabină la tata (o împărţea cu regretatul Ion Stoian), ca să-l întreb „de ce l-au omorât“. Puţini ani mai târziu, tot tata filma în TVR duetul Contele de Luna–Leonora din Trubadurul, împreună cu Mioara Cortez-David. Eram fascinat de această soprană blondă, cu o voce care ţi se împlânta direct în adâncul sufletului – mi-aduc aminte că am ascultat prima oară „Sola, perduta, abbandonata“ cu ea la un concert Vă place opera? şi am avut senzaţia că mă topesc în scaun –, cu gura spurcată şi umor contagios. La filmarea în cauză, purta o mantie lungă şi neagră pe care o flutura ca un personaj din desene animate. Am primit şi eu de la scenografa mamei, Reli Ticulescu, o fâşie lungă de Jimbolia – celofan lucitor care se agăţa peste fundaluri – şi am început să-i imit mişcările. Mioara era eroina mea, prezenţa mult aşteptată la toate concertele organizate de mama şi, de multe ori, la noi acasă. Aici, mai tot timpul, răsărea întrebarea „Ce mai face Viorica?“, urmată de răspunsuri asemănătoare: „E bine, la Paris. Cântă la Roma. E la San Francisco. Are premieră la Verona. Debutează la Barcelona.“ Aşa a intrat Viorica Cortez în viaţa mea. O soră despre care se vorbea aproape în şoaptă, niciodată în public şi care era mereu în altă parte.
În casa mea, Viorica a intrat atunci, în acea primăvară din 1990. Cred că era aprilie şi mai erau doar câteva zile până la concertul ei mamut de la Sala Radio, prin care îşi marca simbolic revenirea în ţară după douăzeci de ani. Nu-mi mai era o necunoscută. Intrarea ei pe uşă fusese precedată de poveştile frumoase ale mamei, care o cunoscuse la Staatsoper Viena, în ianuarie, cu ocazia celebrei Benefizgala für Rumänien. Acolo, alături de Plácido Domingo, José Carreras, Agnes Baltsa, Eugenia Moldoveanu, Ileana Cotrubaş sau Mara Zampieri, Viorica Cortez cântase (superb, de altfel) „Mon coeur s’ouvre à ta voix“ din Samson şi Dalila. Personajul de taină căpătase o imagine: o femeie înaltă, dezinvoltă, cu părul roşcat şi bogat, elegantă în rochia neagră cu flori mari mov, strânsă pe talie. Căpătase o voce. O magmă roşiatică, de catifea, care ţi se prelingea până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului şi din care se ridicau limbi de foc, acute glorioase. Mulţumesc anilor trecuţi de atunci că mi-au pus în vorbe ceea ce am simţit când am auzit-o prima dată... Şi astăzi cred că nimeni nu poate colora ca ea frazele Dalilei din prima arie, „Printemps qui commence“: Chassant ma tristesse, S’il revient un jour, À lui ma tendresse et la douce ivresse, Qu’un brûlant amour, Garde à son retour... Un velur sonor de culoarea şi fluiditatea leneşă a mierii de pădure, o muşcătură dintr-un fruct nemaiştiut, o senzualitate diabolică potenţată de o distincţie tipic franceză. Căpătase un trecut şi un prezent: fotografiile aduse mi-o arătau în Carmen la Metropolitan, în Eboli la Scala, în Adalgisa la Teatro São Carlos din Lisabona, în Fidalma la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, în Iocasta la Opera din Paris, în Azucena la Colorado Opera din Denver. Căpătase un suflet: poveştile mamei despre căldura cu care o înconjurase la Viena, despre firescul pe care îl degaja fiecare fibră a fiinţei sale, despre disponibilitatea şi modestia rare la cineva care nu e chiar de ici, de colo. Amintirile tatei despre unica producţie în care apăruseră împreună, cu douăzeci de ani în urmă, Tannhäuser de Richard Wagner, chiar la Bucureşti. Căpătase o etichetă: marea artistă internaţională care cânta cu Pavarotti sau cu Montserrat Caballé, dar care râdea şi glumea cu un băiat de unsprezece ani, ca şi când ar fi fost lucrul cel mai normal din lume.
S-a râs mult la acea masă. Şi s-au spus poveşti. Georges Prêtre şi Franco Corelli, Maurice Béjart şi Herbert von Karajan, Marina Krilovici şi Arta Florescu, Mario del Monaco şi Fiorenza Cossotto... Despre unii auzisem, despre alţii nu. Am râs şi eu, am ascultat cu gura căscată, am roşit (unele vorbeau fără perdea despre o lume total străină mie), m-am plictisit, m-am animat la loc, dar cred că atunci mi-am dat seama foarte limpede de ceva: cel mai preţios lucru pe care îl are un artist nu este nici vocea, nici harul, nici casa, nici inelul de pe deget, nici maşina, nici blana de pe umeri sau partenerul de lângă. Nimic nu egalează colecţia de poveşti pe care acesta o adună într-o viaţă. Seria de amintiri care trece de la un an la altul, de la o scenă la alta, de la un personaj la altul şi a cărei constantă unică este el, artistul, acelaşi şi mereu diferit, modelat de timp şi de experienţă ca dunele deşertului de vânt.
De atunci, de peste douăzeci de ani, mă duc la Viorica Cortez întocmai ca la pomul lăudat. Cu sacul. O zi bună poate să însemne paşaportul spre o lume pe care cei mai mulţi dintre noi o bănuim şi atât. Perlele Giuliettei din Povestirile lui Hoffmann care cădeau şi râsetele pe înfundate cu Domingo la Metropolitan, rivalitatea cu Fiorenza Cossotto sau cu Régine Crespin, neînţelegerea cu Montserrat Caballé la Lisabona, prietenia cu Alfredo Kraus, concertele cu Birgit Nilsson la Roma, blank-ul de memorie al lui Tony Poncet la Rouen... Alain Delon, Valéry Giscard d’Estaing, Jean-Paul Belmondo, Gina Lollobrigida, Jean Marais, François Mitterrand, Peter Ustinov, Arthur Rubinstein, Emmanuel Bondeville... În formă şi dispoziţie confesivă, Viorica Cortez poate să îţi lege ceasurile între ele şi să transforme după-amiezile în seri şi serile în primele ore ale dimineţii. Eroii care tranzitează aceste mărturisiri sunt crema lumii muzicale mondiale din ultimii patruzeci de ani şi unii dintre protagoniştii vieţii artistice pe care cei mai mulţi îi ştim doar... de la televizor. Referinţa este mereu aceeaşi: mezzo-soprana vedetă, solista de operă plecată din
România care – să fim foarte bine înţeleşi – a atins performanţe artistice la care colegii de generaţie nici nu îndrăzneau să ridice ochii.
Există şi zile mai altfel, când omul făcut din aceeaşi plămadă ca noi toţi prevalează deasupra artistului, iar gura făcută pentru cântat frumos sau vorbit miezos tace. Viorica, însă, încercată de viaţă poate mai mult decât noi toţi, a învins întotdeauna pornirea de a tăcea. A continuat să se exprime şi să-şi împrumute vocea inconfundabilă fie rolului de pe scenă, fie poveştii spuse despre el. Despre ea.
M-am născut prea târziu şi unde nu trebuia pentru a o fi cunoscut pe Viorica Cortez, fabuloasa Dalila, trufaşa Amneris, vehementa Klytemnestra şi arhetipala Carmen pe care şi-au disputat-o toate marile scene ale lumii. Am la îndemână discuri şi DVD-uri, dar ştiu din proprie experienţă ce înseamnă sala de spectacol în care îţi ia minţile o singură notă, un suflu, un gest, o frază.
Obiectivitatea este o bornă căreia îi voi da târcoale mai mult sau mai puţin. Nu e un scop pe care mi l-am propus, ci o condiţie a normalităţii pe care îmi place să cred că o respect. Aşadar, nu veţi auzi de la mine că Viorica a făcut cea mai mare carieră din istorie, că voce ca a ei nu s-a mai născut şi nu va mai apărea, că stelele se aliniau când avea un spectacol reuşit. Mezzo-soprana a cântat inexplicabil de puţin în unele teatre, nu are mai deloc înregistrări comerciale (poate cea mai mare durere a artistei şi motivul pentru care câţiva se grăbesc să o plaseze la periferia vedetelor de operă) şi a trecut pe lângă nişte întâlniri care i-ar fi putut influenţa decisiv traiectoria. Este la fel de adevărat, însă, că tot Viorica Cortez a fost protagonista unora dintre cele mai strălucitoare şi memorabile producţii ale ultimilor patruzeci de ani, că a lăsat amintiri incontestabile partenerilor, dirijorilor, regizorilor şi publicului (aşa cum sper că veţi citi şi în acest volum) şi, timp de vreo două decenii, s-a aflat în vârful piramidei cântăreţilor de operă din toată lumea. N-ar spune-o ea niciodată, aşa că mă grăbesc să o spun eu, cu toată convingerea şi proprietatea termenilor.
La sfârşitul anului 1993, apărea Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere, încununarea acribiei de istoric şi pasiunii de soţ şi de meloman ale lui Dolfi. Monumentala carte reprezintă sursa cea mai autorizată pentru oricine e curios să vadă la ce altitudini a ajuns parcursul profesional al Vioricăi Cortez. Poate să urmărească lesne drumul de la Hârlău-Cotnari şi Hălăuceşti la Paris, Bagdad, Rio de Janeiro, Tokyo sau Amsterdam. Poate să îi numere apariţiile de la Scala, spectacolele cântate cu Nicolai Ghiaurov şi Mirella Freni, colaborările cu Jorge Lavelli şi concertele dirijate de Seiji Ozawa. Poate să citească (aproape) toate cronicile care au acompaniat episoadele Vioricăi prin micile şi marile teatre ale lumii. Toată cariera până în 1993 e acolo. Fiecare producţie, fiecare dirijor, fiecare debut, fiecare pas.
Ar fi trebuit să existe, fireşte, şi Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere – partea a II-a. Cariera a continuat, a cuprins alte figuri, alte locuri, o Viorica declinată în alte feluri. Nu a continuat, însă, drumul lui Dolfi, oprit brutal într-un accident de maşină pe un drum în apropiere de Vaslui. Se întâmpla în martie 2001. După, probabil, cel mai dramatic an din viaţa sa, în decembrie, Viorica revenea pe scenă în dublul rol al Contesei de Coigny şi al lui Madelon din Andrea Chénier de Giordano, la Sevilla.
Poate că nimeni nu ar mai putea pune cap la cap o lucrare de proporţiile Enciclopediei unei cariere. Nu mulţi ar avea răbdarea şi talentul lui Dolfi de a aduna piesele unui puzzle aşa cum a fost drumul Vioricăi Cortez, de a supune într-o ordine firească momente care par a sfida logica timpului şi a spaţiului. Din acest punct de vedere, trebuie să îi fim recunoscători cu toţii lui Dolfi, pentru că ne-a recuperat şi redat cariera Vioricăi aşa cum puţini artişti de calibrul ei s-au bucurat. Fără Enciclopedia unei cariere, azi ar fi mai greu să întrebăm „Cum a fost primul Samson la Scala? Cât de emotiv era Giacomo Aragall? De ce nu aţi cântat niciodată sub bagheta lui Karajan? Cum se lucra cu Raf Vallone?“ În cartea lui Dolfi e totul despre Viorica Cortez, cea pe care au văzut-o zeci de mii de oameni în concerte, gale, recitaluri şi spectacole. Poate nu sunt atât de multe poveştile despre Viorica înainte şi după spectacol.
De la un anumit moment încolo, am început să fac colecţie din poveştile Vioricăi Cortez. La Iaşi, în vila unor buni prieteni, la Paris, în casa de pe Boulevard Saint-Germain, sau la restaurantul italienesc din colţ, la Roma, pe terasa umbrită de pini a apartamentului său, la Bucureşti... Mai ales la Bucureşti, unde vârsta şi profesia pe care mi-am ales-o mi-au dat voie să o iau la întrebări, „oficial“, pe Viorica, de mai multe ori. De fiecare dată, însă, în spatele jurnalistului pregătit de astăzi, cu mii de ore de muzică ascultată şi văzută (inclusiv cam tot ce există cu Viorica însăşi), cu cărţi citite şi cu experienţa a sute de interviuri cu unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, se ascunde acelaşi băiat de unsprezece ani, gata să se lase uimit. Imprimeurile cauciucate au dispărut, dar lumea deschisă în acel aprilie 1990 a rămas, poate, cea mai frumoasă pe care o cunosc.
Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecţia savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustraţia copertei: Ana Wagner
Material iconografic © Viorica Cortez, arhivă personală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
