La prima editie a Festivalului National de Teatru de a carui selectie m-am ocupat – 2008 –, observasem deja cateva aspecte ingrijoratoare in activitatea majoritatii teatrelor pe care le vizitasem, motiv pentru care am tinut sa organizam in FNT o dezbatere numita chiar "starea teatrului romanesc", moderata de criticul de teatru Magdalena Boiangiu. Inca de la inceputul discutiei, au fost voci care au subliniat ca ar fi necesara o corectare a titulului, cuvantul "stare" ducand cu gandul la stagnare. Or, trebuie sa fim pozitivi, nu? Propunerea de inlocuire era "dinamica.. teatrului romanesc".
Acum, dupa al doilea an de calatorii teatrale prin toata tara, revin asupra discutiei cu precizarea ca mi se pare cat se poate de justa folosirea cuvantului "stare", fiindca stagnarea este, mai ales pe fondul crizei prea des invocate, dar nu numai din acest motiv, o realitate a domeniului.
Starea oamenilor
Starea generala este caracterizata de deprimare, blazare si lipsa de chef, pe alocuri chiar revolta cauzata de intarzierea maririi salariilor, prin nefunctionarea legii care a fost aprobata si care ar fi dus la cresteri importante de salarii – desigur, cu conditia sa existe si bani in conturile finantatorilor.
Lipsa de reforma a generat o scadere a nivelului de performanta a personalului artstic si o degradare a corpului tehnic, care poate primi doar salarii extrem de mici. Nici unii, nici altii nu au motivatii suficiente pentru a-si dori sa fie mai buni in ceea ce fac.
Numeroasele feluri in care managerii sunt legati de maini si de picioare si nu pot actiona liber in masurile pe care le iau duc la blazarea acestora, la descurajarea definitiva si la o functionare in virtutea inertiei. Printre aceste motive de stagnare se numara luptele permanente cu sindicatele care au loc in unele institutii, uneori fiind vorba de adevarate dictaturi ale sindicatelor de care se plang directorii, pe fondul lipsei de interes a finantatorilor pentru gestionarea relatiei dintre management si sindicate in institutiile de spectacol.
Starea scenelor
Lipsa tehnicii de scena upgradata la standarde actuale, europene, face ca majoritatea spectacolelor sa arate demodat, prafuit, la nivelul anilor 80-cel mult 90. Lipsa de training variat si de influente din alte culturi prin invitarea de regizori din alte tari sau de profesionisti care sa sustina workshop-uri a determinat o inghetare a stilului de lucru si a modelului teatral, dublat de o inertie a receptarii de catre public, incurajata si de lipsa de reactie si de informatie proaspata a criticilor de teatru. Cu alte cuvinte, ne invartim in jurul cozii. Desigur, exista si exceptii, cum ar Teatrul Maghiar din Cluj, Teatrul National „Radu Stanca" din Sibiu sau Teatrul National din Timisoara, care vine puternic din urma, dar nu despre exceptii e vorba aici.
Lipsa de experienta pentru deplasari in turneu compromite felul in care se prezinta un teatru de provincie atunci cand e invitat intr-un festival – daca se intampla rar, atunci nu e pregatit, se prezinta prost, prin urmare nu o sa i se mai intample curand sa fie invitat– e un cerc vicios.
Starea din culise
Cum teatrul nu exista numai pe scena, ci si prin ceea ce se intampla in spatele acesteia, ingrijoratoare este si „starea culiselor". Lipsa de know-how in privinta promovarii duce la ingroparea unor proiecte si spectacole uneori meritorii, dar de care nu aude si nu scrie nimeni. Comunicarea este unul dintre punctele cele mai slabe ale teatrelor institutionalizate, iar viteza de reactie cand se solicita informatii despre ce se intampla in teatre este alarmant de lenta. Nici vorba de initiative de contactare a unor festivaluri din strainatate, de propunere a productiilor proprii unor programatori internationali, de corespondenta internationala in beneficiul spectacolelor produse.
In culisele teatrelor – repet, cu unele exceptii, din pacate nu foarte numeroase - se beau cafele, se fumeaza enorm, oamenii se plang sau isi plang de mila unii altora, se gandesc la un viitor mai bun, fara sa actioneze in vreun fel pentru a-l construi.
Starea memoriei
Inregistrarea si arhivarea spectacolelor e abia la inceput in majoritatea teatrelor romanesti. La 20 de ani de la revolutie in nici un teatru nu exista, dupa stiinta mea (m-as bucura sa nu am dreptate si sa-mi fi scapat tocmai exceptiile) arhive complete cu productiile realizate, afise, dosare de presa ale spectacolelor produse. Incercand anul trecut sa strangem afisele spectacolelor care fusesera invitate de-a lungul a 18 ani la FNT, am descoperit ca nimeni nu stia cu precizie care au fost aceste spectacole, nici macar cei din teatrele care le produsesera. Nici macar Festivalul National de Teatru, cea mai longeviva manifestare a genului – o proba de rezistenta, in vremurile extrem de tulburi ale tranzitiei – nu are o istorie a sa, bine documentata si pusa la punct. E un gol de memorie care se adanceste amenintator odata cu trecerea timpului.
CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele „Adevarul" si „Gandul", in revistele culturale „Rampa", „Adevarul literar si artistic", „Teatrul Azi" si „Dilema veche". A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul „Arta versus Arta". A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
