Si, oricum, locul lui Vacarescu in generatie e unul mai mult biologic decât tipologic; el e printre putinii poeti de azi care mai pot sa declame „te iubesc cu disperare" fara sa adauge „cum ar spune Liala". Nici cu nouazecismul, de care autorul „Melancoliilor retorice" ar apartine dupa scriptele istoriei literare, Vacarescu nu le prea are; cel putin nu pe partea fetisizarii cotidianului agrest si imund ori a neincrederii in mirajul fictiunii. Dimpotriva, daca poezia ar mai putea fi descrisa astazi ca o religie, atunci atitudinea lui Vacarescu e aceea a unui credincios normal, departe de bigotismele livresti ale postmodernismului, dar si de ateismul ultimilor promotori ai „vietii" care bate literatura.
Dar mai bine sa vedem ce spun textele*. Aproape toate poemele lui Ioan Radu Vacarescu sunt versuri „ocazionale", in sens goethean. Ele graviteaza, de obicei, in jurul unor situatii, intâmplari sau trairi pe care poetul incearca sa le recompuna din felurite unghiuri. Esentiala nu e insa aici miscarea de elevatie sau de transcendere cu scopul de a evada din „realul" brut; din contra – si asta e poate cea mai importanta lectie pe care custodele „muzeului figurilor de umbra" a invatat-o de la Mircea Ivanescu – privirea lui Vacarescu urmareste recuperarea prin anamneza a figurilor si simtirilor trecute, si nu depasirea lor. De aceea, textele sale par niste prisme care, printr-o privire de-a-ndoaselea, incearca sa refaca lumina originara a senzatiilor inainte de descompunerea ei reflexiva in spectrul cromatic. Iar tehnica lor, fie ca e vorba de locuri sau de corpuri (ceea ce, in fond, e cam acelasi lucru), aminteste de descriptivismul unui explorator care, scanându-si indaratnic nervurile propriei memorii, isi cartografiaza trecutul cu dexteritatea unui Mercator: „dupa ce ne-am apropiat cât de cât unul de altul/ m-am indragostit de gleznele/ talpile si degetele picioarelor ei/ inflorind in strânsoarea lejera a sandalelor romane/ incheiate cu sireturi de piele pâna sub genunchi/ o facea sa para desculta si ca intotdeuna merge/ pe o via appia intre oleandri si maslini/ si am mai aflat ca nu purta ciorapi niciodata/ si apoi m-am indragostit de pantofii de lac/ negru cu toc jos/ si limba de nabuc cu motive geometrice/ albe si galbene si mov/ care o faceau sa para o fetita care a primit/ primii ei pantofiori inainte de Paste/ si de cismele ei inalte pâna la genunchi/ din scai argintiu cu toc cui de paisprezece centimetri/ si de pantofii ascutiti din piele visinie de brazilia/ cu toc inalt scotând la iveala gleznele subtiri ca umbra/ incât cu greu puteam pricepe cum poate/ sustine un trup intreg" (Muzeul figurilor de umbra)
Fireste, cartografia nu-i acelasi lucru cu fotografia. Caci, oricât de atent ar fi in captarea detaliilor, Ioan Radu Vacarescu contempla lumea cu un ochi „destept" (adica desteptat inlauntru), care face ca burgurile sale baroce si sublunare sa dobândeasca uneori inconsistenta tablourilor à la Monsú Desiderio. Mai mult, descrierile inselatoare, ce par sa inghita story-ul, camufleaza de fiecare data o drama inradacinata prin cotloanele memoriei. Polii acestui câmp de forte sunt, fara indoiala, exilul si dragostea, iar liantul lor secret e melancolia. In definitiv, melancolia e aceea care dezvaluie atât angoasa irepetabilului, cât si caracterul iluzoriu al duplicarii imaginare a actelor, care il transforma pe poet intr-un „navetist intre doua exiluri": „astazi s-a intors anotimpul/ in care ar fi trebuit iarasi sa intram/ prin portalul de lumina dinspre centru spre subarini/ la o intâlnire de taina si melancolie/ am ramas prea putini incât sa ocupam toate locurile/ din jurul statuii lui eminescu/ prea putini pentru a bea tot vinul adunat/ vadra dupa vadra in toti acesti ani putrezi/ blânda privirea ne-ar fi fost/ apriga cuvântarea si cântarea/ mângâind coame de lei tineri/ asmutind ciobanesti mioritici contra destinului potrivnic amintind pe fiecare dintre cei exilati/ departe intr-o europa trista/ intr-o tara sau alta/ astazi toate orologiile orasului imperial/ s-au prabusit in infern" (Exil – un poem aproape politic).
Si totusi, intoarcerea nu e imposibila. O fi lumea lui Vacarescu o iluzie, dar, vorba unui neamt talentat, ea e iluzia unde in chip poetic locuieste omul. Iar tocmai aceasta galerie de locu(i)ri da masura versurilor sibianului. Mai ales ca, de la „Exil in orasul imperial"(1992) pâna la „Muzeul figurilor de umbra" (2008), poezia sa cunoaste o evolutie aparent contrarianta: in loc sa mearga catre abstractizare si condensare, Ioan Radu Vacarescu isi foteaza la extrem posibilitatile arhivei personale si isi multiplica la infinit arborescentele discursului, fara ca prin aceasta sa concureze pliantele turistice. Dimpotriva, cu adevarat remarcabil e faptul ca o asemenea procesare cu turatie redusa a memoriei e mult mai convingatoare decât poemele mai compuse, dar mai reci din deceniul precedent. Caci, pentru autorul Gnozelor, doar spatiul se poate opune timpului si doar geografiile „imaginare" (care, in fond, nu sunt altceva decât coordonatele unei istorii personale) ar putea opri vreodata ravagiile istoriei „reale". Fireste, Sibiul nu e decât un loc; dar, pentru Ioan Radu Vacarescu, el ramâne locul in care s-a intâmplat totul. Putini poeti au mai surprins vreodata la o asemenea intensitate izul amestecat de arheologie si miraj al burgului ardelean care emana din versurile urmatoare: „cautam un refugiu in vreun cotlon vetust/ cu praf si votca si liniste deplina/ in aceasta desueta cetate/ ne-am oprit in câteva locuri/ pe noua mai la târnava/si in târgul pestelui si apoi la mijlocul scarilor/ care urca abrupt din piata aurarilor spre piata mica/ dar am fost alungati si iar alungati/ de-o endemica plictiseala/ de-o vreme pitica/ am ajuns in fata muzeului/ ne-am asezat pe bordura/ lumina grea a dupa-amiezii de iunie ne macina/ privirile si asa obosite de câteva nopti/ traite si deloc dormite/ ne scufundam ca-ntr-o mlastina de lava/ in fata muzeului unde altadata opreau calesti/ din care coborau fiinte impopotonate/ cu rochii ciudate si coafuri ca niste morminte/ privim fântâna din mijlocul pietei care altadata/ racorea picioarele insângerate ale cailor/ alaturi iarba uscata hârsâie la orice atingere/ ne raneste degetele si sufletele sensibile/ si obosite de praf si votca si stingere/ stam pe bordura/ si nu ne mai dam dusi" (Geografie imaginara). De aceea, fara a fi gresita, apropierea poetului „orasului imperial" de optzecisme, fara indoiala, insuficienta: in definitiv, Ioan Radu Vacarescu ramâne unul dintre cei mai autentici continuatori ai spiritului „burghez" inaugurat in lirica noastra de catre Radu Stanca.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
