La poalele "muntelui", peisajul sistemului international e traversat de o falie. Lumea contemporana e divizata intre tabara antiamericana - de extractie nationalista, socialista sau populista - si grupul "aliatilor strategici" ai SUA.
Pe vremea razboiului rece, batalia se dadea nu doar intre doua blocuri militare - NATO versus Pactul de la Varsovia -, ci si intre doua ideologii, doua viziuni sociale, doua feluri de a gandi viitorul omenirii. Astazi, nimeni nu mai poate miza pe o asemenea claritate maniheista. Geometria aliantelor variaza in functie de circumstante fluide. Situatia de securitate e mai volatila ca oricand. Feluritii actori statali migreaza adesea dintr-o tabara in alta, iar conduita lor nu e decat partial predictibila. Avem, fireste, si puncte stabile, cum ar fi alianta SUA-Japonia sau jocul tacit dintre Germania si Rusia. Nu exista insa ecuatii fixe. Discursurile axate pe valori puternice au facut loc unui sir de aranjamente mobile. Maruntul calcul de supravietuire pare sa fi inlocuit era maiestuoasa a Principiilor.
Romania nu este acuzata de "mediocritate" fara solide ratiuni geopolitice. Dincolo de intarzierile civilizationale provocate de comunism, ramanem o tara "de mijloc". Un stat condamnat la oscilatii dramatice si acomodari tranzitorii. Tocmai pentru ca noua Europa e aparent unificata, continuam sa pazim o "granita" si suntem expusi la o mare varietate de amenintari - conventionale sau nu - care nu pot fi ignorate prin euforii vitaliste (sprit plus manele) fara ca soarta generatiilor urmatoare sa nu fie pusa sub un grav semn de intrebare. Cred ca orice psihanaliza a mediilor care pregatesc deciziile strategice din tara noastra ar scoate la iveala persistenta vulnerabila a unor angoase de cotropire. N-am reusit sa exorcizam demonii invaziei din Est si orice forma postmoderna va imbraca acest risc "fatal", el va continua sa domine imaginarul decidentilor de la Bucuresti. In mod curios, constiinta sumbra a instabilitatii geopolitice - reflectata regional - slabeste marja noastra de negociere cu partenerii pe care ni i-am castigat recent. Faptul ca memoria agresiunilor din Rasarit nu s-a resorbit la nivelul profund al societatii romanesti e de natura sa modifice psihologic lista noastra de pretentii. Exista aici un paradox: asa cum Rusia de la 1800 ne-a apropiat de Europa, Europa inceputului de mileniu ne indeparteaza de Rusia, proiectand asupra noastra propriile ei spaime. Iata un alt motiv, poate mai putin citat, pentru care avem interesul unei aliante durabile cu SUA. Cu UE ne vom "descurca" intr-un fel sau altul: beneficiem de o economie dinamica, dispunem de o masa electorala si de o piata care vor prevala - in Parlamentul European sau in culisele Comisiei - asupra capacitatii "eurocratilor" de a utiliza "hibele" romanesti impotriva intereselor noastre ca stat-membru. SUA si NATO ne livreaza insa adevarata marfa de care avem nevoie: securitatea pe termen lung. Iata de ce nu are sens sa "modelam" relatia cu SUA in functie de cine vine la Casa Alba. Va trebui, cred, sa jucam inteligent si creativ cartea atlantismului, indiferent de umorile anumitor state europene: fara a ne irita partenerii din proximitate, dar mergand clar pe mana integrarii Turciei, "desen" in care Romania nu mai ramane unicul - si relativ slabul - "strajer" al civilizatiei occidentale. Pentru moment, controlul american asupra hinterlandului euroasiatic e garantat numai in Extremul Orient. Iesirea temporara a Ucrainei din schema NATO ne obliga sa privim spre Ankara ca spre ultima garantie pe care SUA, partizana a integrarii Turciei in UE, ne-o livreaza indirect.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
