Asa se vede de la distanta cea mai mare tragedie umana – conchide George Herbert Wells la finalul romanului „In zilele cometei". Wells a murit in 1946 si, la ora aceea, observatia ca „nu s-au schimbat contururile continentelor" functiona deja in imaginea Vestului asupra tragediei din URSS si avea sa se extinda la intregul Est european.
Nici macar azi, la aproape un secol de la aparitia comunismului si la doua decenii dupa – slava Domnului! – prabusirea lui, vesticii (cu rarisime exceptii) nu par sa fi inteles ceva, desi nu s-au aflat la distantele luminice din proza lui Wells.
Am trait recent o noua dezamagire, poate cea mai dureroasa, caci vine dinspre scriitorul meu preferat, Kurt Vonnegut. „Cutremur de timp", scrisa in 1997, este o dulce nebunie de textualism dus la limita, cu doua carti care se intrepatrund si doi autori (Vonnegut si alter-ego-ul sau, Trout) care cand sunt unul si acelasi, cand stau de vorba. In cea mai mare parte a volumului, Vonnegut bate campii cu gratie – dar chiar cu gratie – epicul fiind expediat in treacat, ca pretext pentru filozofare.
Or, spre capatul cartii, filozofarea asta da in fandacsie si de-acolo, oarecum logic, in comunism. Grav nu e atat faptul ca un scriitor exceptional putea, la finalul mileniului doi dupa Hristos, sa viseze inca la un utopic si contraproductiv egalitarism. Grava e argumentatia. La fel ca mai toti inca-sustinatorii „orizontului luminos al omenirii", Vonnegut facea artificiala distinctie intre teorie si practica, si inca printr-o comparatie care-ti taie rasuflarea: URSS s-a „declarat" comunista tot asa cum Hitler s-a declarat crestin. Reiese ca rusii au compromis nobilele idealuri comuniste (unde Dumnezeu am mai auzit oare asa ceva?) tot astfel cum nazistii au compromis (!?) crestinismul.
Ei, bine, nu. Comunismul este o aberatie criminala, indiferent cine vorbeste in numele lui si cum intelege sa-l aplice, tot asa cum crestinismul inseamna iubire de oameni si sansa mantuirii sufletului, indiferent cine vorbeste in numele lui si cum intelege sa-l practice. Primul e rau in sine si al doilea e bun in sine. Pana nu intelege asta intreaga lume nu suntem inca feriti de iad si pana nu intelege asta intreaga lume oamenii care o inteleg sunt datori s-o strige!
P.S.1. Scriitorul ateu care nu cred sa fi calcat vreodata in Europa de Est invoca patetic copiii americani care, in timpul Marii Crize, n-au mai avut ce sa manance si le ureaza nici mai mult nici mai putin decat „Socialism fericit pe lumea cealalta!".
In primul rand, daca n-ar fi avut ce sa manance, natiunea americana n-ar supravietuit. Or, se pare nu numai ca a supravietuit, dar si ca e bine mersi – chiar si azi, in cea de-a doua mare criza. In al doilea rand, o fi fost Vonnegut curios sa verifice daca nu cumva o familie medie americana din anii ’30 avea un nivel de trai mai ridicat decat o familie medie est-europeana din anii ’80?
P.S.2. Am avut intotdeauna un foarte slab interes pentru biografia marilor artisti. Daca o carte e buna – e buna, indiferent daca autorul era betiv sau dus cu capul. De aceea, abia acum, dupa „Cutremur de timp" (cam a zecea carte a lui Vonnegut pe care am citit-o), intrigat, m-am „dus" la biografie, afland – acum fara surpriza – nu numai ca a fost toata viata simpatizant socialist, ci si ca, la batranete, si-a declarat admiratia fata de teroristii sinucigasi... Chiar daca declaratia era intentionat provocatoare, ea rimeaza bine cu admiratia fata de comunism. O!, dar macar daca Lenin ori Stalin s-ar fi sinucis...
tczarojanu@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
