Si unii, si ceilalti erau victime – mai mult sau mai putin nevinovate – ale aceluiasi tip de rationament: ani de zile am considerat cu totii de la sine inteles ca exista o multime de carti, in felurite stadii de realizare, care nu pot aparea din cauza cenzurii. O data aceasta cenzura disparuta, trebuiau sa apara cartile tinute pana atunci in sertar, nu?
Nu? Era doar un sofism, intemeiat pe o presupunere nici macar formulata: aceea ca volumele respective s-ar afla in sertarele scriitorilor consacrati. In realitate, asa cum s-a vazut, acestia publicasera practic tot ceea ce scrisesera, cu sau fara compromisuri si eforturi, mai mici ori mai mari. De la ei, nu, nu prea era nimic de asteptat. Decat eventuale reeditari. E induiosator – daca nu cumva caraghios – faptul ca unii dintre ei au tiparit, post-decembrist, "versiuni integrale si necenzurate" ale cartilor lor. E o vorba: Las-o cum a cazut… Daca ai acceptat atunci "cosmetizarea", trebuie sa ti-o asumi si sa mergi mai departe. Fireste, poti – si chiar trebuie – sa povestesti cu ce lupte de gherila aparea o carte, dar sa-i relipesti acum trei pasaje mai indraznete…
Cartile de sertar existau. Inclusiv carti contra sistemului. Dar nu in sertarele lor – ci in cele ale scriitorilor neconsacrati. Pentru acestia, insa, decembrie 1989 n-a insemnat decat inlocuirea cenzurii politice si a relatiilor cu "numai" relatiile, iar la scurt timp dupa aceea, cu relatiile si cenzura economica. Editurile renascute sau nou-nascute descopereau deliciile economiei de piata si – normal – se uitau roata dupa vectori de succes. Nu stiu daca s-a facut vreodata statistica asta, dar pot paria ca, la inceputul anilor ’90, 90% din ce s-a publicat erau autori straini. Pe de alta parte – tot normal – au fost preferate genurile pana atunci interzise sau ca si interzise: politica, memorialistica, servicii secrete, povesti din high life, paranormal, sex, aventuri etc.
Pe masura ce se domolea aceasta dubla sete, au inceput sa apara, ici-colo, si cartile de sertar. Atat de disparat, insa, si atat de tarziu (cunosc unele tiparite dupa 2000!), incat n-au mai fost privite si primite ca atare. Orizontul de asteptare fusese distrus. Acum veniti, cand bate Dan Brown la usa!?
Un alt fenomen tratat in mod metonimic a fost cel al adaptarii la libertate. Siliti sa fenteze cenzura si rutinati in strecurarea de "soparle" – s-a spus –, scriitorii romani, in special autorii de romane, au esuat in incercarea de-a se adapta la lipsa oricaror constrangeri, drept care, pur si simplu, n-au mai scris.
Confundand partea cu intregul, cei care gandeau astfel au uitat ca existau sute, poate mii, de scriitori care nici n-ajunsesera vreodata sa-si puna problema cum sa pacaleasca ei cenzura. Ei n-au avut nici o problema de adaptare si – o data depasita noua cenzura, cea economica – au invadat piata. Cu carti mai bune ori mai proaste, fireste, unele geniale, altele inepte – dar toate in relatii excelente cu libertatea fara frontiere.
De partea, cealalta, da, e adevarat, cu cateva exceptii putem vorbi despre cvasi-disparitia scriitorilor consacrati inainte de 1990. Cazurile cele mai surprinzatoare sunt cele ale lui Fanus Neagu si Augustin Buzura. Amandoi scriitori de mare talent, amandoi de mare succes, amandoi cunoscuti si respectati pentru nonconformismul lor – fiecare in stilul lui, fireste. Amandoi ar trebui sa fie si astazi in ceea ce se numeste "plina putere creatoare". Dar: 15 volume Fanus Neagu (plus cateva piese de teatru, basca savuroasele cronici sportive) inainte de decembrie 1989 – nici o carte dupa. Sase romane Augustin Buzura, circuland aproape ca manifestele – un singur volum dupa.
Vorbim totusi despre 20 de ani! Cifrele sunt uimitoare chiar cand e sa luam in calcul un interval fatalmente mai scurt.
tczarojanu@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
