- Între proza ficţională şi cea nonficţională pe care le promovaţi în egală măsură, căreia îi daţi întâietate, care vă este mai aproape de suflet?
- Încă de la debut m-a fascinat cum trece ficţionalul în nonficţional, şi invers. Cum trebuie să fie, mi-am spus, şi încă îmi mai spun, trecerea pe nesimţite dintr-una într-alta. Să dau exemple ca să vorbesc mai clar: în copilărie bunică-mea mă trimitea după drojdie la alimentara din colţ întrucât avea în planul de acţiune din cuhnia de vară realizarea unor „bubuiene” (numele dialectal-liric al gogoşilor). Întrucât întârziasem peste măsură pe uliţă, zgâindu-mă la te miri ce, bună-mea m-a întâmpinat cu sintagma: „da’ unde-ai stat atâta, parc-ai fost în Patagonia?”. Cuvântul mi s-a întipărit în memorie, şi auditiv, şi imaginativ (sugera într-adevăr, acustic, ceva aflat la mare depărtare). Acu’, în plină maturitate târzie, plec în Patagonia într-o carte de aventuri livreşti cu această temă. Şi pentru că în regimul ficţional-via-nonficţional totul se leagă, să mai spun cum anume se petrece treaba: iată, ca să ajung în Patagonia, printre triburile alaucalufilor dispăruţi sau al triburilor ona culegători de scoici, dispăruţi şi ei, vâslesc prin oceanul bibliotecă unde dau leneş din coadă balenele lui Melville, acelea în format in octavo sau in quarto. Tocmai acum răsfoiesc calm, pe vreme de seară, cu briză, înspre Strâmtoarea Magellan, romanul de aventuri al lui Georges Sim pe nume Le monstre blanc de la Terre de feu (J. Ferenczi et Fils, Editeurs, 9 rue Antoine-Chantin, 9, 1928, Paris). Acolo dau peste eroul negativ Nerf-de-Boeuf care – una, două – spune vorba „Parbleu!” şi face răutăţi. Numele său, care ar fi să fie Nervi-de-bou, îmi aduce în minte alte cele din regimul non-ficţional. Bunăoară, în urmă cu ani, între Congresele al XIII-lea şi al XIV-lea, tăiam porci în pragul sărbătorilor de iarnă, la sat, la socri. Tot acolo, alţi criminali, stârniţi de pofte din vremea când umanitatea era la faza de vânători-culegători, de dinainte de starea de sedentarism agricol, aveau pofte de carnivori, aşa că unii dintre ei, semenii socrului meu, uica Nică Secoşan, tractorist deţinător al mai multor medalii Meritul Agricol, se uitau cu pofte, cum am zis deja, carnivore la viţeii din bătătură, cărora partidul le proteja viaţa, aşezându-i în rândul marilor tabuuri alimentare, asemenea mărului din rai. Numai că ortacii din „semea” (staţiunea mecanică agricolă) ai socrului meu nu se încurcau în tabuurile de partid şi le luau viaţa pe şest, am auzit cum că-i sufocau cu pungi pe cap sau în găleţi cu apă, mai apoi chemau veterinarul să constate decesul. Drept e că n-am asistat la asemenea execuţii şi măturisesc că, apăsat de conştiinţa mea umanitarist-ecologistă, nu cred că aş fi putut fi de faţă la execuţie! Ce nu face omul să treacă dincolo de tabuuri? Şi cum spun, de fiecare dată când carnea de vită era tăiată în cuhnia de vară răsărea, nu ştiu de unde, magicul cuvânt ferlofână – exotică vorbă, un amestec de sonorităţi botanice şi mecanice, cuvântul se ivea în sintagma: „vezi, trage ferlofâna de pe carnea aia” – respectiva vorbă se referea la un fel de vene albe despre care veterinarul comunal mi-a spus că ar fi ceva de felul lui Nerfs de boeuf, adicătelea: vene şi nervi. Iată, aşadar, drumul subtil dinspre ficţionalul lexical spre nonficţionalul asemenea, într-o translaţie fine-tunning care spune multe despre cum lucrează imaginarul creator la masa de scris: eroul negativ Nerfs de boeuf devine, în expediţia mea patagonezo-bănăţeană, mister Ferlofână.
- De ce mare parte dintre scrierile dvs. promovează şi privilegiază documentul? N-ar trebui lăsat mai degrabă în seama istoricilor? Sau e vorba mai degrabă de un fel de arheologie culturală, trăsătură, e drept, mai rar întâlnită, şi la scriitori?
- Pe cine nu atrage istoria? De mici ne zglâmboiem prin muzee la halebarde, la măciuci şi buzdugane, la paloşe, la tunuri, la coroane. Arheologia este o parabolă a scriiturii, o alegorie a scrisului, un cerdac al imaginarului creator care este chiar aşa, o arheologie, o poveste cu sapă, gropi de lut, pensule mititele care curăţă cranii, podoabe, dar şi ciudăţenii dintr-o lume exotică pe care nu o bănuim că ar fi atât de aproape de banalul tumultului cotidian, aşa cum s-a petrecut treaba când cu lucrările de construcţii din Piaţa Libertăţii, care au scos la iveală un schelet de animal din epoca otomană a Timişorii. Acesta s-a dovedit a nu fi nici cal, nici vreo vacă oarecare – arheologii specializaţi în scheletele dobitoacelor ne spun că ar fi, pur şi simplu, scheletul unei cămile! O provocare literar-ficţională mai dihai decât asta e greu de găsit.
- În scrierile dvs pur ficţionale se remarcă, sigur nu mă înşel, obsesia Istoriei. De ce?
- Istoria mare e otova cu aceea mică. Toţi le purtăm cu noi, suntem produse ale lor, totul este istorie în jur, o adulmecăm prin reflexele pavloviene ale neuitatei madlene din Proust, ne plimbăm prin Ardeal şi, prin vechituri şi ruine istorice, adulmecăm cutare asprime de medievalitate ungurească, de pietate papistaşă, de miresme de piatră încinsă şi laviţe de lemn, dar şi de tinereţe buimacă la colocviile optzeciste de poezie din Sighişoara, unde ne simţeam cocoşi că ne urmăreau structurile, că aveam printre noi informatori, că eram obraznici, liberi şi totul se potrivea cu uliţele acelea cu pietre. Istorie cu iz de madlenă proustiană e de dibuit şi prin locurile istorice din Vechiul Regat, prin culele olteneşti sau mânăstirile din Vâlcea sau Moldova de Sus, acolo madlena amestecă moliciunea otomană a odăjdiilor şi ţoalelor boiereşti cu miresme de niscaiva tămâie şi înflorituri arabo-bizantine, dublate de bombeurile de aramă din icoanele pravoslavnice ruseşti. Este complicat să amesteci istoria în ficţiune, mai ales atunci când vrei mai mult decât epic şi rătăceşti proustian prin hudiţe, metereze, curţi interioare, parmalâcuri orientale şi donjonuri ardeleneşti, aşa cum este unul prăbuşit în ruinele cetăţii Şoimoş, care veghează de pe culmea unui deal defileul Mureşului la porţile de intrare în principatul transilvan cu iobagi şi căpiţe de fân la vremea verii.
- Sunteţi celebru, aş spune, pentru câteva volume, publicate singur sau în colaborare, care au fost definite ca „docuficţiune”, un amestec de reportaj, document şi eseu. De ce credeţi că impactul lor n-a fost cel aşteptat? Mă înşel? Ce se întâmplă cu demersul recuperator?
- Nu ştiu ce impact ar putea naşte docuficţiunile experimentale într-o lume care nu are vreme pentru ele, m-am resemnat cu plăcerea de a le scrie. Este suprema libertate pe care şi-o poate oferi sieşi un făcător de asemenea daraveri epice, şi reportericeşti, şi experimentale.
- S-a mai spus despre dvs. că sunteţi un textualist. Cum vă vedeţi?
- Mă văd chiar aşa. Imaginaţi-vă că am acasă o pivniţă, aflată în purtarea de grijă a octogenarei noastre mame, pivniţă căreia i se spune în graiul locului podrum, n-am mai fost acolo de decenii, în pruncie coboram cu emoţie spăimoasă scările spre podrumul cu mireasma lui de morcovi, rachiu şi pământ răcoros. Dacă mă duc acum acolo, printre borcanele aceleaşi, după cinci decenii, cum anume aş putea să le povestesc încremenirea împodobită cu dârele strălucitoare ale limacşilor, altfel decât printr-o bună – cât mai bună – stăpânire a textului care să le aducă în lumina paginii. Aş mai putea ca acolo, în podrum, să am un şevalet şi să le pictez sau un flaut şi să cânt despre ele, numai că nu mă pricep. Tinerii trebuie să ştie că arta de a spune ceva despre borcanele din podrum se întâmplă prin limbajul (text şi sintaxă) literaturii, artei plastice şi muzicii. Altele mijloace nu avem!
- Departe de centrul cultural, cum de nu aveţi vreun complex al provinciei?
- Nu am urmă de complex. Las deoparte faptul că aproape o săptămână, între 15 şi 21 decembrie 1989, am fost locuitor al capitalei mondiale a răzmeriţei. De altfel, încă de pe băncile şcolii mi-a plăcut să stau cu colegii golani în băncile din fundul clasei, mai apoi aşezarea aceea mi-a rămas în deprinderi, în curricula mea nu veţi găsi urmă de funcţie, nu am avut dorinţa de a sta în prezidii. Mi-a plăcut să fluier prin bisericile culturale, să râgâi sau să trag o băşină zgomotoasă în liniştea pioasă a valorilor înţepenite prin stelaje axiologice fixate cu piroane şi stinghii ale distincţiilor, premiilor, marketingului, a demnităţilor literare care seamănă cu ţoalele pe care le îmbracă ştabii universitari când practică laudatio la acordarea doctoratelor honoris causa, cărora sabotorii le spun cinic hormonis pausa. Aşadar n-am treabă, e mai bine uitat într-o provincie pustie, ai întotdeauna şansa să vii de undeva din spate şi să poţi fii, aşa, viu. Şi tânăr, dacă nu în neputinciosul nostru corp, măcar în spirit, atât cât va dori fratele trup să-l ţină pe lumea asta!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
