Ziarul de Duminică

De-a binecuvântarea/ de Marius Vasileanu

De-a binecuvântarea/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

21.07.2016, 23:47 309

Nu intenţionez să scriu în cele ce urmează despre mica găinărie care aduce un nou scandal şi pătează iarăşi imaginea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) – mă refer la modalitatea păguboasă în care doi ierarhi ai acesteia au înţeles să-l ajute pe George Becali, pe când acesta era în arest. Pe scurt, au girat cu statutul lor universitar calitatea „ştiinţifică” a câtorva volume pe care este o evidenţă că un semidoct era imposibil să le scrie, pentru a-l ajuta să iasă ceva mai repede din închisoare.

Aş face totuşi o distincţie între cei doi ierarhi. Mitropolitul Laurenţiu Streza este profesor universitar adevărat şi ştie carte, iar povestea implicării acestuia aduce cu un accident, pe când aşa-zisul ierarh de la Constanţa pare mai degrabă de nivelul intelectual al lui Gigi Becali, date fiind nenumăratele scandaluri în care a tot fost implicat – căci nu trece anul şi aflăm de alte şi alte derapaje ale respectivului. Ce poate fi mai penibil (despre inteligenţă nu poate fi vorba, iar despre inteligenţă duhovnicească ar însemna să faci o blasfemie în cazul de faţă) decât să girezi din perspectivă ştiinţifică un personaj atât de controversat precum Gigi Becali? Nu-i vorbă, pentru bani, au fost şi alţi ierarhi care i-au tot dat medalii şi alte jucării „războinicului luminii” – unii mai discret, alţii pe faţă. Şi ne mai mirăm în ce hal a scăzut încrederea în Biserică în ultimii ani!

Voi vorbi aici despre o derivă mult mai gravă: cea legată de binecuvântare ca act administrativ. Ca să iasă basma curată din capcana în care singuri au intrat, cei doi mitropoliţi au declarat la DNA că ar fi dat pur şi simplu o binecuvântare pe acele volume semnate de bine-cunoscutul cercetător Gigi Becali! Adică, vezi Doamne, ar fi fost vorba despre un act strict duhovnicesc/spiritual, nu de o girare ştiinţifică operată din calitatea amândurora de profesori universitari...! Nu ştiu dacă pe cărţile respective scrie cumva că ar fi apărut cu binecuvântările ierarhilor respectivi, dar scuza aceasta este în mod evident o gogoaşă, căci binecuvântarea în cazul de faţă a devenit un act cu valoare ştiinţifică (aşa cum cerea legea, până de curând valabilă, care a şi produs o sumedenie de harnici „scriitori” în penitenciare) şi a avut un efect juridic concret.

Ceea ce vreau să spun în cele ce urmează vizează însă gravitatea actului propriu-zis al binecuvântării. Este deplorabil felul în care a fost dus în derizoriu un act de cea mai autentică natură spirituală. Adesea, în Biserica Ortodoxă, actul binecuvântării a devenit o simplă hârtie pe care un ierarh o semnează „ca primarul”! Un răspuns administrativ la o cerere care are valoare administrativă. Rareori este însoţit de actul lăuntric – văzut şi nevăzut totodată – de a binecuvânta, efectiv. Spre exemplu: orice profesor care urmează să predea religie are nevoie şi de binecuvântarea chiriarhului (ierarhului) locului. Numai că adesea aceasta este o simplă cerere în care se solicită binecuvântarea, ierarhul o acordă sau nu, tot printr-o hârtie – fără a fi însoţită şi de actul sacru propriu-zis. Nenumărate alte exemple pot fi date în acest sens, căci astăzi Biserica funcţionează, fatalmente, şi printr-o halucinantă birocraţie. Orice preot de ţară va putea aduce nenumărate exemple prin care relaţia sa cu ierarhul direct este formalizată printr-o puzderie de acte care au ca pretext aşa-numita binecuvântare. În realitate, omul cere aprobare, să plece în concediu, de pildă, şi o primeşte sau nu. Atenţie, fiind scrisă, de multe ori această binecuvântare are şi consecinţe de ordin juridic!

A nu se face confuzie cu binecuvântarea pe care un duhovnic o acordă ucenicului său în spaţiul monahal, spaţiu prin excelenţă sacru, uneori chiar de mai multe ori pe zi şi pentru acţiuni aparent minore. Fenomenologia duhovnic-ucenic demonstrează că în cazuri rarisime această binecuvântare este dublată de vreo hârtie!

Ce este binecuvântarea cu adevărat? Binecuvântarea este un act de ordin spiritual şi un vehicul prin care omul, acţiunile sale şi întreaga Creaţie sunt păstrate în orbita dumnezeiască. Cine poate acorda binecuvântarea? Nu oricine, ci, obligatoriu, o persoană consacrată. Cu cât persoana care acordă binecuvântarea are un statut spiritual mai înalt, este de presupus că şi binecuvântarea primită poate fi mai „puternică”; desigur, contează aici şi curăţenia celui care o primeşte. Iată de ce credincioşii caută binecuvântare de la preoţii înduhovniciţi. Binecuvântarea unui ierarh are o „greutate” în plus, căci ierarhul la rândul său a primit o „calitate” specială atunci când a fost ridicat la această treaptă. Este şi motivul pentru care credincioşii îşi doresc binecuvântări nu numai din partea marilor duhovnici, ci şi din partea episcopilor, mitropoliţilor, patriarhului.

Dar o persoană consacrată, un preot, cu atât mai mult un ierarh, ar trebui să fie o binecuvântare prin însăşi prezenţa sa, fără a rosti nimic şi fără a face neapărat, explicit, gestul necesar al binecuvântării. Rarisim, în cazul unor clerici – cu adevărat binecuvântaţi de Dumnezeu! –, aceasta chiar se întâmplă... Însă derivele actului binecuvântării sunt astăzi nenumărate, din păcate...

S-a întrebat cineva: oare câţi ierarhi au acordat binecuvântări pe cărţi de mâna a şaptea? Spre exemplu, pe imensitatea de volume care-i sunt atribuite – numai ca autor, pe copertă, nu şi în conţinut! – Părintelui Arsenie Boca, şi care, majoritatea, sunt simple făcături editoriale din care însă ies o mulţime de bani??! Căci Pr. Arsenie Boca a scris efectiv doar două-trei titluri, dar vei găsi pe tarabe ori în biblioteci câteva zeci de volume care-i sunt atribuite, avându-l pe copertă ca presupus autor!! Multe dintre acestea binecuvântate, desigur, de ierarhi – le poate identifica oricine...

Într-adevăr, veţi vedea destul de des în literatura creştină contemporană pe prima pagină a unui volum, sub titlu, notaţia: „carte apărută cu binecuvântarea ...” (urmează numele ierarhului). Dar şi acest fapt este de cele mai multe ori o formalitate. Autorul ori editorul face o cerere, iar aceasta este aprobată sau nu, după caz. Unii ierarhi nu pierd prilejul şi toarnă un imens „Cuvânt înainte” care se încheie, helas!, cu formula în care pretind că au binecuvântat cartea. Nenorocirea este că uneori ceea ce scriu respectivii nu se ridică nicidecum la nivelul cultural & intelectual al cărţii propriu-zise (n-aş vrea să dau acum exemple), astfel încât eventualul act al binecuvântării – pe care, personal, îl respect şi în care chiar cred – alunecă în derizoriu. Dar fractura aceasta este o altă poveste care vorbeşte, între altele, despre smerenia unor ierarhi...

Mai nou, în urma unui protocol încheiat între Patriarhia BOR, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte (fapt petrecut în finalul lunii mai, 2014), se prevede ca profesorii de religie din învăţământul preuniversitar, dar şi cei care predau în învăţământul universitar să fie agreaţi de Biserică. Ceea ce este absolut de bun-simţ, nu numai necesar. Cum credeţi că se numeşte actul respectiv – denumire care apare de fiece dată în protocol? Citez: „aviz scris (binecuvântare)”. La fel se întâmplă atunci când, din motive temeinice (derapaje morale, comportamentale etc.) o persoană nu mai este agreată, se va proceda la „retragerea avizului scris (binecuvântării)” – ceea ce presupune, prevede protocolul, un act separat.

Observaţi nonsensul? Cum poate fi retrasă o binecuvântare, presupunând că aceasta a fost implicit/explicit şi un act de ordin duhovnicesc, nu numai birocratic?? Sunt teologi care susţin că, spiritual vorbind, o binecuvântare odată acordată nu poate fi retrasă. De unde şi episodul veterotestamentar în care binecuvântarea furată nu a putut fi retrasă. În schimb, în mod evident, un comportament moral inadecvat te va putea scoate, oricum, de sub harul binecuvântării...

Un preot creştin ortodox contemporan, cleric al BOR, pe care-l apreciez mult (nu-l voi numi acum) susţine – referindu-se la binecunoscutul episod evanghelic al uscării smochinului – că retragerea binecuvântării este totuna cu blestemul. Să înţelegem că acei nefericiţi cărora li se va retrage binecuvântarea, aprobarea de a preda, sunt automat blestemaţi?! Nu este o pedeapsă cam aspră?

Ce se mai poate spune atunci despre „retragerea binecuvântării” care a vizat recent un strălucit intelectual şi profesor (caz concret!) al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, tocmai pentru că nu a acceptat derivele altor colegi, profesori teologi, de mult certaţi cu legea şi cu bunul-simţ? Spre neşansa dinozaurilor din facultate, care au cerut explicit această „retragere a binecuvântării”, şi spre cinstea sa, PF Patriarh Daniel nu a acceptat-o!

Să ne înţelegem, nu sunt de părere că este cazul să fie reluate polemicile ieftine legate de protocolul sus-amintit. Personal, consider că BOR – şi oricare cult recunoscut în România – are dreptul, chiar obligaţia, să evalueze lucrarea profesorilor, fie aceştia din mediul universitar (Facultăţile de Teologie), fie preuniversitar (profesorii de religie). Nu era mai cinstit însă, ba chiar mai corect din punct de vedere duhovnicesc/spiritual, odată ce totul este într-o bună măsură o formalitate şi un act pe o bucată de hârtie, ca această formă de acceptare/nonacceptare din partea Bisericii să fie numită pur şi simplu „aviz scris” (cum şi este prevăzut, parţial, în protocol)??

Dovada maximă a faptului că binecuvântarea cerută-primită pe cale strict adminstrativă a devenit apă de ploaie este introducerea recentă a unui... supliment, anume aşa-numitul „Jurământ sau Act de onestitate şi fidelitate faţă de Biserică” pe care îl va depune obligatoriu orice preot ori angajat al BOR. Păi momentul hirotonirii şi binecuvântarea primită pentru instalarea într-un anumit post nu erau suficiente?? Nu voi insista nici pe acest subiect al „Jurământului...”, care este un barometru de o nesfârşită tristeţe, căci prea este atacată Biserica în ultima vreme...

Doreşte profesorul binecuvântarea ierarhului – cum ar fi mai mult decât firesc, atunci când te angajezi într-o asemenea formă gravă de responsabilitate şi de slujire a aproapelui/elevului/studentului? Acceptă ierarhul să-l binecuvânteze pe profesor? Foarte bine, aceasta se poate petrece faţă către faţă, într-un cadru adecvat, fără a fi însoţit de o bucată de hârtie...! Cine a primit vreodată binecuvântarea unui duhovnic de anvergura Părintelui Cleopa Ilie (foto), cine a primit cu inima deschisă chiar binecuvântarea vreunui ierarh, ştie despre ce vorbesc. Să nu mi se spună însă că binecuvântarea sub formă scrisă ar avea aceeaşi „greutate” cum are şi cea faţă către faţă, căci în ritmul acesta vom ajunge şi la livrarea împărtăşaniei pe internet!

De ce a decăzut, de ce este diminuată binecuvântarea la un meschin şi terestru act administrativ? Este o întrebare la care nu am un răspuns, ci doar presupuneri. Cei care trebuie să(-şi) dea răspunsuri sunt înşişi teologii şi ierarhii. Mă refer la cei responsabili, la teologii şi la ierarhii reali, iar nu la simulanţii care se joacă de-a binecuvântarea... 

AFACERI DE LA ZERO