Ghinionul lui Sarbu tinde sa se suprapuna cu acela al corpului divizionar din care face parte si - prin extindere - cu cel al tarii insesi, prinsa si zbatandu-se convulsiv in firele de inalta tensiune ale unei Istorii teribile. Am vazut cum dintr-o grava ciuntire a teritoriului national, produsa prin Dictatul de la Viena, rezultase, cu doi ani in urma, mutarea Universitatii clujene la Sibiu; iar de aici, aparuse pentru tanarul sublocotenent aflat pe zona, la frontiera din judetul Bihor, posibilitatea de a se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie. Daca in cazul celorlalti (viitori) "cerchisti", ceea ce se intampla in exteriorul lumii studentesti nu este de natura sa-i afecteze in mod direct, ei fiind, asa-zicand, la adapost legal de urgia razboiului, situatia lui Ion D. Sarbu a fost si este strans intrepatrunsa cu derularea la scara nationala si estica a evenimentelor. Chiar daca ar dori-o, el nu poate evolua pe linia crenelata a turnului de fildes, a Artei suficiente siesi. Autonomia esteticului pe care colegii sai mizeaza, pe fundalul unui nationalism ardelenesc inervat si exacerbat, este la el mai putin relevanta, contrapunandu-i-se (cel mai frecvent, prin recurs la propria existenta) noroiul, carbunele si sangele realitatii inconjuratoare - de el, unul, bine cunoscuta. Iar cazul Sarbu (caci despre un adevarat caz este vorba) se complica prin aceea ca el nu adopta nici perspectiva etnicista, atat de bine ilustrata in anii respectivi si aducatoare de consistente avantaje. Fata cu noua indistinctie estetic-etic-etnic, impotriva careia se vor ridica "cerchistii" trimitand scrisoarea-manifest anume lui E. Lovinescu, discipolul lui Blaga nu se regaseste complet nici in "puritatea" primului termen (ce fundeaza programul Cercului), nici in culoarea mohorata a ultimului (de pe pozitiile caruia tinerii sibieni vor fi imediat acuzati de... bolsevism si tradare de tara). In masura in care o pozitionare "fara rest" este posibila, in apele atat de amestecate ale realitatii, publicisticii si literaturii traite/ scrise de Ion D. Sarbu, el se inscrie decis in campul termenului de mijloc, al eticului vazut ca valoare filosofica si, totodata, ca un comportament individual adecvat.
Reformuland, fiul minerului sindicalist Ion Sarbu percepe deopotriva literatura si istoria (la care participa, dupa cum se poate vedea, in cote egale) dintr-un unghi etic, asumand constient consecintele dureroase ce decurg de aici. El nu apare in nici un moment ca un reprezentant hieratic al moralei pe pamant: are defectele lui si face exact acele greseli pe care nu le poate, omeneste, evita. Insa deciziile majore pe care este obligat sa le ia, inca din aceasta faza a primei tinereti, vor fi intotdeauna intr-un sens moral, pe calea mult mai stramta si mai grea a suferintei dar in lumina, compensatoare, a constiintei.
Aceasta din urma reprezinta bunul cel mai de pret pe care il tezaurizeaza sergentul retrimis pe front, in contextul proxim al inclestarii de la Stalingrad. Noul interval de mobilizare (22 septembrie 1942 - 24 aprilie 1943) se circumscrie aproape perfect celui in care se desfasoara cumplita si decisiva batalie (4 septembrie 1942 - 2 februarie 1943). Iar pe fundalul ravasit si insangerat al razboiului, nu il putem urmari pe ghinionistul protagonist decat acordand credit unora dintre rememorarile sale: mai precis, acelor informatii pe care le regasim diseminate si turnate, in diferite forme, in mai multe fragmente autobiografice. Facut prizonier (alaturi de cea mai mare parte a trupelor noastre participante la batalie), el reuseste sa evadeze din coloana: "de cate ori ma intorceam pe front, incepea retragerea. Am facut retragerea de la Kerci (Crimeea), de la Stalingrad (unde am cazut prizonier, dar am evadat dupa doua saptamani, parcurgand 2.000 km ca sa ies din Rostov din incercuire), am trait si dezastrul de la Iasi"; "Evadand in 1942-43 din coloana de prizonieri, am ratacit prin Rusia vreo cinci luni. La un moment dat am ajuns intr-un catun, undeva intre Don si Nipru; eram trei dezertori romani, catunul nu vazuse pana atunci soldati straini.". O scena de un umor negru va iesi din contrapunerea vestii ca a murit pe front si aparitia sa la Sibiu (la opt luni de la inlacrimata manifestare a colegilor), in carne si oase: "In 1942 (...) am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o sedinta de doliu, evocandu-ma. Fetele au plans. Peste opt luni am aparut in Sibiu, viu, ranit si cu un tifos exantematic bine infipt in ficatii mei. Dar vesel si... optimist. Doi colegi, prieteni buni, cand m-au zarit in carne si oase, au exclamat dezamagiti: ''Vai, traiesti? Ce pacat. Te-am sarbatorit atat de frumos...''".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
