Ce asteapta publicul de la teatru? Iata o intrebare de, cum se zice, 20 de puncte, atata vreme cat este, practic, imposibil sa i se dea raspuns. Nici macar sondajele de opinie - extrem de rar si extrem de neprofesionist efectuate in aceasta zona - nu pot furniza date pe care sa se bizuie cei interesati, avand in vedere ca, de fapt, niciodata nu se poate sti cu precizie cine va intra in sala. Daca acela care vine acum la teatru are alte gusturi decat acela care a raspuns adineauri la ancheta?
Lipsiti, prin urmare, de instrumente de lucru care sa ofere un minimum de precizie, cei ce alcatuiesc oferta serilor noastre de spectacol - directori, regizori, functionari la Organizarea spectacolelor (numele vechi, "socialist" al departamentului de marketing care exista in orice teatru din lume) - se vad siliti sa mearga "la risc", aproximand, cel mult, viitorul in functie de trecutul verificat. Desigur, o gandire limpede si logica va incerca sa echilibreze afisul astfel incat drama si comedia sa alterneze (cu un mic avantaj, totusi, pentru cea din urma, dintotdeauna mai iubita de majoritatea spectatorilor), piesa contemporana si cea clasica sa se afle intr-un raport cuviincios, iar spectacolul "de mare montare" (cat de mare montare se poate intr-o tara saraca dar fudula) sa ingaduie pe langa el experimentul "de studio". Rezultatul? Rezultatul depinde, concomitent, de foarte multi si de foarte putini factori, reuniti sintetic intr-o fraza cu iz fatalist: "Ce e bun si lui Dumnezeu place".
Aceste reflectii modeste (dar, orisicat, reflectii) mi-au fost inspirate de o recenta vizita la Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov, teatru pe care il cunosc de mult si destul de bine si care se numara printre teatrele asa zicand solide din tara: indiferent de frecusurile si conflictele care, in ultimii 10-12 ani, au pus la incercare - ca in mai toate institutiile de spectacol - nervii si rezistenta oamenilor, aici s-a pastrat intotdeauna o anumita cota calitativa a produsului artistic. Varietatea titlurilor si a "lecturilor" regizorale - nu mai putin, inegalitatea reusitelor - a parut nu sa tulbure, ci sa caleasca trupa, facand-o sa se arate in permanenta deschisa si disponibila. La Brasov exista - sa nu le fie de deochi! - un teren bun pentru teatru. S-a dovedit si acum.
Ni s-a oferit, mai intai, in sala mica (chiar foarte mica) a teatrului, o reprezentatie cu Domnisoara Iulia de August Strindberg, piesa frumoasa si grea, in care se amesteca miscarile si curentele artistice ale sfarsitului de secol 19, anuntand eclecticul secol 20: realismul si simbolismul, naturalismul si expresionismul se lupta si se impaca aici, intr-un conflict pe cat de simplu pe atat de viguros si sub chipul a trei personaje insemnand tot atatea roluri "grase". Regizor temeinic si intelectual distins, Kincses ElemAér a incercat sa pastreze in filigranul montarii toate aceste sugestii culturale, dar sa dea textului, totodata, o tenta de actualitate asigurata de neasteptatele rasuciri de destin din paturile societatii romanesti. Nu a luat insa in calcul, pare-se, distanta extrem de mica dintre spatiul de joc si scaunele spectatorilor, proximitate care ar fi cerut nu atat o elaborare savanta a arhitecturii spectacolului, cat o descifrare minutioasa a psihologiei personajelor. De aceea, evolutia actorilor (marcati, am aflat apoi, si de emotia asteptarii "autobuzului cu critici", care intarzia) a avut o stridenta si o lipsa de slefuire imposibil de suplinit prin solutiile de mizanscena. Mai experimentata, Viorica Geanta Chelbea (servitoarea Kristin) se salveaza in buna masura, dar tinerii Ligia Stan (Iulia) si Tudor Vlad Jipa (valetul Jean - unul dintre cele mai dificile roluri masculine din dramaturgia universala) nu izbutesc sa "imbrace" desenul eroilor, corect in liniile esentiale, intr-o tesatura de relatii, reactii si trairi convingatoare.
Ne-am mutat, apoi, in sala mare (chiar foarte mare) a teatrului, pentru a asista la o reprezentatie numita - nu tocmai inspirat - Music hall-ul national. Este vorba, de fapt, despre un scenariu in care Felicia Dalu, cunoscuta coregrafa recent diplomata in regie de teatru, a tesut, pe un fir narativ oarecum... firav (dar asta nu are importanta) scheciuri din teatrul de revista interbelic, asezonandu-le cu muzica originala (foarte antrenanta) semnata de George Marcu si coregrafie (nu prea multa si nici prea complicata) realizata, fara indoiala, de ea insasi. Cupletele - faimoase, unele - scrise candva de Constantin Tanase ori de Stroe si Vasilache se reveleaza inspaimantator (chiar asta e cuvantul!) de actuale, demonstrand o consecventa in rau a spiritului national care ar trebui sa ne puna, iarasi si iarasi, pe ganduri... Pornit mai greu, cu anume crispare si mici accidente de lumina, spectacolul se incalzeste pe parcurs - ca si actorii, care evolueaza, in ansamblu, cu o placere a jocului de-a dreptul contagioasa. Iulia Popescu si Carmen Moruz, Dan Cogalniceanu, Marius Cisar si Gabriel Costea, Ioan Georgescu, Dan Sandulescu si Demis Muraru, Viorica Geanta Chelbea, Lorena Ciubotaru si Mirela Bors, Radu Negoescu si pianistul Valentin Munteanu sunt autorii unor momente de revista modern "demodata", in care hazul si nostalgia se intrepatrund. Un spectacol cu adevarat placut si atragator, aplaudat cu entuziasm de public.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
