Stan mesteca mamaliga. Inainte sa o rastoarne, adauga din strachina adanca branza. Rastoarna mamaliga pe fundul de lemn. Focul se stinge incet. De afara se aude un zgomot indepartat. Stan se apropie de geam. (...)
La randul lui, adanc rasturnat in fotoliul Baroni, Szdski il gandeste pe Chirica. Il smulge doar cu doua degete din alta poveste. Chirica tocmai ii pregatea olarului o noua farsa: lutul sa nu se mai lege, iar din cuptor sa scoata, in loc de oale, o muiere de sticla, frumoasa ca o zana si rece ca moartea. (...)
In timp ce Vintila Ionescu, altadata cunoscut sub numele Capdeaur si mai tarziu Cainele (dupa cate aud, se vorbesc, prind radacina sau trec in uitare) se scalda in polobocul din spatele casei lui din Lunca Teiului, barne pe temelii de piatra. Zilnic, pana la gat in apa unde decuseara se pune, alternativ, dupa capriciile Anghelinei, frunza de nuc sau pelin. Vintila numeste chestia asta "modelul Creanga", isi trece degetele rasfirate prin parul sur, rarit, tuns foarte scurt, si rade, bucurandu-se ca e singur si nimeni nu-si mai aduce aminte de el. Chiar si acolo, in creierul muntelui, canicula bantuie fara mila. (...)
Pe cand Mado si Stanislas, intre doua urgente ale stapanului Szdski (sa fie chiar una din mastile Scribului?), in patul urias din lemn de tei, in garsoniera lor de la mansarda firmei, fac sex pe rupte incercand sa patrunda cat mai complicat in mecanica actului si, de comun acord, fara implicare afectiva. Pe masura ce Mado e convinsa ca este cea mai buna alegere, Stanislas simte mereu altfel. Dar nu vorbesc niciodata despre asta. Mirosul din mansarda lor ar trebui captat in recipiente speciale pentru, eventual, viitoare experiente extraterestre. (...)
Parava, in casa din strada Schitului, incuie lada si face deasupra ei semnul stiut. Lada dispare. (...)
Stan da la o parte perdeaua de canepa. La mari departari se banuieste ziua. Lumina lunii pline nu s-a pierdut de tot. Astrul insa nu se mai vede. Fuioare alburii de ceata. O forma evanescenta prinde lent consistenta in lungul drumului. Capul unui cal. Pluteste. Partea de jos nu i se vede. In spatele lui, onduland pe faldurile draperiei de ceata, coviltirul impodobit, zdrentuit. Nu se aude decat cloncanitul inelelor de la ham. Ceata se rupe. O caruta cu coviltir. In parti, agatate, tot felul de obiecte nedefinite. Copitele calului care merge la pas se aud vatuit in praful gros. Rotile lasa carari adanci, repede acoperite de colbul care se surpa. Pe capra, o silueta infasurata intr-o patura fumurie, ca intr-un giulgiu.
La fereastra, Stan. A recunoscut caruta. E papusarul. Il cunoaste. Deseori il intalneste pe drumurile lui de caraus. Caruta dispare pe drum, in ceata. Inconsistenta.
Din cotruta iese pisica. Isi intinde oasele din inchieturi. Se face arc. Stan duce o oala cu lapte. Toarna intr-o strachina. Rupe din mamaliga fierbinte, sufla deasupra sa se raceasca, pune in strachina. Pisica asteapta nerabdatoare, incordata, gatul intins cu tot spatele ei elastic inspre ce face omul. Stan ii pune sub bot o strachina. Pisica leorbaie hulpav. Stan pleaca spre usa. Nu iese. Ramane o clipa pe loc. Se rasuceste incet spre animalul preocupat numai de foamea lui. Omul priveste incordat, aproape cu ura mocnita. Reintra in sine, dar zambetul se risipeste inainte de a se intinde pe fata lui. Se intoarce nerabdator din usa, zambet acru, smulge bunda de pe culmea de paltin. Si-o pune pe umeri. Iese aproape furios. Ultima privire, inainte de a trece pragul, spre biciul urias, atarnat acolo.
In urma lui, in lumina lunii iarasi aparute dincolo de catapeteasma bisericii, acolo nu e ceata, focul abia mai mocneste in vatra, opaitul fumega, culmea de paltin pe care mai atarna niste bulendre se leagana singura purtata de o mana nevazuta. (...)
Usa de la casa vecina se deschide. Iese, in camasa lunga de panza ca un sac mare, despletita, o scurta de siac intre umeri, o femeie inalta, voinica. Merge lenesa, cam zgribulita, pana la marginea prispei, isi indreapta mijlocul, mainile proptite in sale. Isi intinde indelung incheieturile, pufneste, casca lung, maraie ca pisicile mari si lenese, fara graba. Priveste la luna. Dintii albi, ascutiti.
Parul pe umeri, pe spate, formele pietroase, masive, se misca, se asaza dupa cum le potriveste ea. Casca din nou, sughite, isi prinde parul cu o mana si il rasuceste in varful capului cu cealalta. Isi indreapta haina care ii lunecase de pe umar. Pe cat e de masiva, sare sprintena de pe prispa inalta. Picioarele ei goale pe pamant, lovitura surda, greoaie. Priveste in jur. In lumina lunii faptura ei degaja placiditate si viclenie. Intra in porumb. Fosnet. Luna se stinge, in sfarsit, mult in spatele morii lui Iatan. Femeia isi ridica poalele, nu prea mult, pana la genunchi, si se lasa pe vine. Sub ea, pamantul vuieste. Doar capul, ghemuit, parca doarme. Ochii inchisi, gura batjocoritoare. Camesoiul lung si larg, strans in pumni sub barbie, o acopera si o descopera in acelasi timp.
Dincolo de porumbiste, printre ulucile gardului, se vede Stan. El traverseaza curtea lui. Nemiscata, pe vine, femeia deschide ochii. Pleoapele se misca incet, lene jucata sau naturala, greu de stiut. Expresia chipului ei devine, la fel de incet, de tot parsiva si interesata. Curiozitate, panda, asteptare si ciudata duiosie, tristete chiar, dar peste toate se intinde o masca pofticios sarcastica. Cum sta pe vine, ea isi lungeste piezis trunchiul, intinde mana, rupe o frunza mare de patlagina si fara graba se sterge intre picioare. (...)
Stan se opreste in fata portii de la gradina lui. Femeia nemiscata in porumbiste. Lasa sa-i cada frunza de patlagina peste baltoaca de pisat dantelata de spume usoare, intre calcaiele ei mari. O lacusta verde si saltareata nimereste chiar acolo...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
