Exista un avantaj cert al celui care vine, vede si apoi reflecteaza la cele vazute departe de locurile acelea. Mai intai ca stii ce vrei sa vezi. In rare cazuri un loc nou este o necunoscuta. Te interesezi macar de cateva repere: are sau n-are gara, opreste sau nu acceleratul, cate hoteluri sunt si cam cum arata, ar fi ceva de vazut sau nu. Chiar daca sumare, informatiile te ajuta sa configurezi locul si iti creeaza un orizont de asteptare. Realitatea poate fi o si mai crunta dezamagire, dar iti poate oferi si alinarea ca dracul nu e chiar atat de negru precat l-ai colorat tu. Cand esti doar turist, obligatoriu incerci sa afli ce e de vazut. Chiar daca vad intr-un astfel de turism un excelent dictionar al sabloanelor despre locuri, monumente si mentalitati, el este necesar spre a-ti conferi siguranta si confort. In fond, putina solidaritate cu cei multi si nepretentiosi nu strica. Te pui la adapost si de indoielile celor din jur - oare chiar sa fi fost tu la Roma si sa fi refuzat sa vezi Columna lui Traian sau Fontana di Trevi? -, dar si de ironiile lor.
Cele mai interesante locuri - cel putin pentru mine - sunt cele care nu au nimic special de oferit. Ele te obliga sa le descoperi prin ele insele, nu prin prisma unui monument, a unei istorii sau a unei biografii. Stiu sigur, de exemplu, ca ar fi avut mai mult farmec sa descopar Humulestii fara fanta deformatoare a casutei familiei Creanga si fara insistenta cate unui localnic (de obicei din spita intelectualului mandru de locul nasterii sale) care te obliga sa vezi in fiecare copilas un Nica gata sa fure cirese sau sa o zbugheasca la scaldat, in fiece carare potecuta pe care se strecura acelasi Nica etc. etc. Cred ca Humulestiul mi s-a oferit spre intelegere mai mult cand am intrat in magazinul satesc si-am dat acolo peste o vitrina frigorifica plina de grisine si numai de grisine, iar pe raftul de bauturi - secarica si vinisor (totul se petrecea inainte de ‘89), decat atunci cand eram obligat sa vad in mata care trecea prin fata casei memoriale o urmasa (stra-stra-stranepoata) a celor cu care se juca neastamparatul de “copchil”.
Vreau sa spun ca asa cum nu imi plac japonezii care nu au alta preocupare decat sa se fotografieze si sa bifeze loc dupa loc in pliantul turistic, tot asa nu incetez sa ma mir de cei care, sub imboldul unei placute memoriale tintuite pe un bloc marca socialista, se lasa sedusi de farmecul locului printr-o bizara autoiluzie si pot jura ca parca ar fi in vremurile alea de demult si ca spiritul raposatului a impregnat un aer special buticului cu produse expirate si gospodinei ce are “atata jale in ochi”. Prada acestui paseism, risti sa nu intelegi nimic si sa vezi totul cu ochiul, cu opinia, cu fantezia, cu umorile sau cu simpatiile altuia.
Asadar, nu inghetarea, ci devenirea, nu idilizarea trecutului in niste pereti chiar daca ei sunt intregi si oarecum bine conservati, ci continuarea spiritului care a facut posibila constructia lor. Si in nici un caz obsesia de a vedea ce e obligatoriu de vazut intr-o inlantuire clara pe puncte, tururi de oras, zile si ore. Cam asta mi-a fost filosofia de turist. De altfel “turist” e cam mult spus, pentru ca in rare ocazii am fost cu adevarat intr-un program cu mize exclusiv turistice. Mai mult decat sa vad o lume noua, am lasat ca ea sa mi se descopere la intamplare, la intalniri fericite, in povestile cate unui localnic, operand foarte rar incapatanata idee ca locul si sentimentele ce ma incearca sa fie aceleasi cu cele citite undeva, induse de cineva.
De aceea, fiind de mai multe ori in Iasi, am refuzat cu incapatanare sa ma melancolizez eminescian pe colinele Copoului si sa am viziuni cam dubioase ca ma plimb alaturi de Eminescu, auzind teiul fosnind, parand ca ii simt mirosul in miasmele unui oras cu masini, cu oarece praf si alte odoruri de secol XX si XXI. Nu am crezut ca vinul de la Bolta Rece ma face la fel de hatru ca pe Creanga sau ca la Casa Pogor devin un maiorescian cu iz de nemurire rece inca in viata fiind, chiar daca nu este decat o morga sub care clocotesc patimi omenesti ce adesea ne imputineaza statura. Si nici ca la “bojdeuca” il simt mai aproape de sufletul meu pe Creanga, chiar daca, rupta de oras, mahalaua Ticaului pare mai degraba - si-acum - rupta dintr-un sat si plantata aici ca sa nu uite nimeni de unde a plecat. Este bine ca toate acestea se pastreaza. Este bine sa le vezi, sa le simti, este bine chiar ca o seara sa te amagesti crezand ca unele vremuri precum acelea au capacitatea de a se reintoarce. Este bine atata vreme cat ele au irizari in constiinta, in responabilizarile si modelarea orizontului cultural contemporan. Cat timp si cand vor fi devenit doar papusa din geam - aratata drumetilor spre a ne mandri cu ea - se vor fi arondand merite care nu mai apartin celor ce sunt, ci doar celor ce au fost.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
