Sub conducerea lui Vladimir Putin, Rusia s-a dovedit a fi un partener problematic pentru Occident, departe de aliatul democrat la care mulţi visau după căderea Uniunii Sovietice. În relaţiile externe, Putin a folosit drept armă forţa energetică a Rusiei, în timp ce în ţară a luat măsuri drastice împotriva adversarilor, fiind ferm convins că viziunea lui este singura potrivită pentru viitorul ţării.
Fostul corespondent pentru BBC Moscova, Angus Roxburgh, descrie această luptă dramatică pentru viitorul Rusiei sub conducerea lui Vladimir Putin – felul cum fostul agent KGB s-a transformat din reformator în autocrat, cum a căutat respectul Occidentului, provocând în schimb doar teama acestuia, cum a luat măsuri drastice împotriva rivalilor săi din ţară şi cum şi-a creat un cult exagerat al personalităţii, fie salvând leoparzi ai zăpezilor sau călărind la bustul gol, fie adresând cuvinte tăioase publicului occidental. Bazându-se pe nenumărate interviuri luate în exclusivitate în Rusia, unde a şi lucrat pentru o perioadă în calitate de consilier pentru relaţii publice al lui Putin, dar şi în SUA şi Europa, Roxburgh susţine că Occidentul a ratat toate şansele de a scoate Rusia din îngheţ, nereuşind să-i înţeleagă temerile şi aspiraţiile apărute după căderea regimului comunist.
Britanicul Angus Roxburgh este un corespondent respectat şi specializat pe problemele legate de Rusia. A fost corespondent extern la Moscova pentru Sunday Times la jumătatea anilor '80 şi corespondent BBC în timpul lui Elţîn. Este autorul volumelor The Second Russian Revolution şi Pravda: Inside the Soviet Press Machine.
„[Scris] cu o imparţialitate şi intuiţie admirabilă... Despotul nu este doar o poveste politică, ci se bazează pe relaţiile apropiate dintre autor şi protagoniştii săi... Merită citit fiecare capitol în parte.“ – Mary Dejevsky, Independent
„Adevărata valoare a acestei cărţi stă în efortul minuţios şi empatic [al lui Roxburgh] de a înţelege felul în care dl. Putin a ajuns la putere, de ce sunt atât de mulţi ruşi care îl mai susţin şi astăzi, şi cum abordarea Rusiei de către Occident l-a ajutat să-şi consolideze puterea“. – Paul Starobin, Wall Street Journal
Introducere
Atunci când dai mâna cu Vladimir Putin aproape că nici nu mai bagi de seamă dacă strângerea este fermă sau lejeră. Ceea ce te tulbură este privirea lui. Îşi apleacă capul, îndreptându-şi privirea în sus, către tine, şi te fixează câteva secunde bune, ca şi cum ar încerca să reţină fiecare detaliu sau poate doar să îţi potrivească chipul cu vreo fotografie memorată mai devreme... Este o privire aspră, pătrunzătoare, care te subjugă cu totul.
„Liderul naţional“ al Rusiei nu se aseamănă cu niciun alt preşedinte sau premier din lume. La început, fostul spion KGB era oarecum reţinut şi stângaci, până când, în 1999, a fost propulsat pe neaşteptate pe culmile politicii. Cu timpul, a devenit o persoană fără inhibiţii, un despot şi un narcisist care nu ratează nicio ocazie de a-şi etala forţa fizică în tot mai multe şedinţe fotografice. Putin, campionul de judo, Putin la comanda unui avion de luptă, pentru ca după 2008, când a trecut din scaunul de preşedinte în cel de prim-ministru, să înceapă să invite echipele de filmare în expediţii al cărui unic scop era crearea unei imagini de star de cinema. A fost filmat în timp ce ataşa dispozitive de urmărire prin satelit urşilor polari, tigrilor, balenelor albe şi leoparzilor zăpezilor. Camerele de televiziune l-au surprins în timp ce înota în stil „fluture“ într-un râu siberian rece ca gheaţa sau în timp ce călărea un cal pe culmile munţilor, la bustul gol şi cu ochelari de soare cu lentile negre. A stins personal incendii devastatoare, a condus snowmobile, motociclete şi maşini de Formula Unu, a mers la schi şi scufundări, a jucat hochei pe gheaţă, şi chiar a fredonat Blueberry Hill în engleză şi a cântat la pian în public – fără să pară stânjenit de lipsa de talent pentru ambele activităţi. În august 2011, a avut grijă să aibă un cameraman în preajmă când a trebuit să se dezbrace la bustul gol în timpul unui control medical.
Ce alt lider din lume mai face aşa ceva? Una este să îşi încordeze muşchii în politică, însă, în privinţa vanităţii, nimeni nu-l întrece pe Vladimir Putin.
În conversaţii este atent, combativ şi uneori agresiv, mai ales când atinge subiecte delicate. Este extrem de bine-informat, dar şi surprinzător de lipsit de cunoştinţe în privinţa anumitor aspecte ale vieţii occidentale. Este curtenitor, dar poate fi şi grosolan. În calitatea sa de preşedinte şi mai apoi de prim-ministru, a condus Rusia cu o mână fermă şi aspră. În ultimii ani, a început să-şi admonesteze miniştrii în public, creând o atmosferă apăsătoare printre subordonaţi, care se feresc să-l contrazică sau chiar să-şi exprime vreo opinie, de teamă că ar fi posibil măcarsă i se opună. În plus, a creat un sistem ierarhizat de tip piramidal – „verticala puterii“ – care inspiră teamă şi înăbuşă orice spirit de iniţiativă.
Rusia a devenit un stat care nu ţine seama de drepturile poporului său: un stat în care şeful comisiei electorale susţine că se ghidează după principiul conform căruia orice ar spune Putin trebuie să fie corect, şi pe care preşedintele Parlamentului îl descrie ca nefiind un loc „pentru dezbateri“. Este vorba despre un stat în care cea mai importantă decizie, precum aceea legată de cine va fi preşedinte este luată în particular de către doi oameni, fără ca poporul să fie consultat în vreun fel. Aşa s-a petrecut în septembrie 2011, atunci când protejatul şi succesorul lui Putin la preşedinţie, Dmitri Medvedev, a consimţit să se retragă din funcţie după doar un singur mandat, permiţându-i lui Putin să revină, în 2012, în scaunul de preşedinte pentru o perioadă potenţială de încă 12 ani. Cei doi au recunoscut cu destul cinism ceea ce oamenii bănuiau deja, dar nu erau siguri, şi anume că acest plan fusese pus la cale încă de la retragerea lui Putin din funcţie, în 2008. Singurul rol al lui Medvedev la Kremlin a fost de a-i păstra locul cald lui Putin, pentru a putea rămâne la putere atâta timp cât doreşte, respectând de formă (sau, mai bine zis, luând în derâdere) interdicţia constituţională prin care un preşedinte nu are dreptul la mai mult de două mandate consecutive.
Însă Putin nu a fost aşa de la început. În 2000, mulţi lideri occidentali au întâmpinat cu bucurie abordarea lui inedită, dorinţa de a coopera şi de a încerca să ajungă la un consens, Scopul acestei cărţi este tocmai acela de a încerca să alcătuiască o cronică şi să explice modul în care s-a schimbat totul: de ce a devenit Putin din ce în ce mai autoritar, cum a sfidat Occidentul şi cum Occidentul l-a sfidat la rândul lui, cum niciuna dintre tabere nu a reuşit să observe preocupările celeilalte, fapt ce a dus la escaladarea neîncrederii reciproce şi a şanselor ratate. De o parte, se situează evenimentele la care au asistat americanii şi Occidentul, şi anume măsurile politice drastice luate în Rusia, războiul aprig din Cecenia şi asasinarea anumitor jurnalişti, existenţa unui stat corupt condus de mafie şi o stare tot mai mare de beligeranţă, culminând cu invadarea Georgiei şi cu războiul gazelor naturale împotriva Ucrainei. De cealaltă parte, se află punctul de vedere al Rusiei: rolul dominator al Americii asupra lumii, planurile de apărare antirachetă, invadarea Irakului, expansiunea NATO, gesturile de prietenie ale Rusiei rămase neîmpărtăşite, senzaţia tot mai mare de ameninţare cu o serie de revoluţii pornite din Georgia şi Ucraina, îndreptate contra Rusiei. Pe lângă toate acestea, mai există şi lipsa totală de înţelegere a motivelor celuilalt: incapacitatea lui Putin de a vedea vreo legătură între măsurile represive din ţară şi reacţia ostilă venită din afară, incapacitatea lui George W. Bush de a înţelege teama străveche a Rusiei de a fi încolţită sau revolta stârnită de acţiunile lui arogante în politica externă.
În momentul scrierii acestui volum, Putin rămâne cel mai popular om politic din Rusia, poate datorită gradului de stabilitate şi respect de sine pe care le-a readus în vieţile oamenilor, îmbunătăţirii nivelului de trai din timpul guvernării sale, şi în mare măsură mulţumită preţului mare al petrolului, care aduce nenumărate foloase Rusiei. Totuşi, Putin nu a reuşit să-şi atingă multe dintre obiectivele declarate. Astfel, deşi a urcat la putere promiţând să anihileze terorismul, numărul atacurilor a crescut; nivelul de corupţie a atins culmi nebănuite, fapt ce a dus la subminarea economiei. Sub conducerea sa, populaţia a scăzut drastic cu 2,2 milioane de persoane, iar investiţiile străine au fost cu mult mai reduse, afectând astfel producţia economică, prin comparaţie cu pieţele rivale care se bucură de o dezvoltare rapidă, cazul Braziliei sau al Chinei. În ciuda încasărilor masive din energie înregistrate în ultimul deceniu, Rusia nu a reuşit totuşi să-şi formeze o economie modernă şi dinamică. Această carte înfăţişează lupta pentru reformă din interiorul Rusiei, încercând să lămurească dacă Dmitri Medvedev a fost (aşa cum părea adesea), în calitatea sa de preşedinte, un liberal frustrat sau doar un manechin bun de etalat în vitrină.
De obicei, politicienii tind să simplifice prea tare chestiuni complicate, mai ales dacă este în avantajul lor, iar acest lucru a fost valabil în ultimii ani, în ceea ce priveşte poate una dintre cele mai spinoase probleme politice internaţionale – dreptul la autodeterminare al naţiunilor mici. Kosovo, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria... S-au scris multe articole, din păcate adesea goale de conţinut în graba de a explica, de regulă cu o convingere categorică, dacă independenţa dobândită de un stat mai mic constituie sau nu un precedent pentru celelalte. De obicei, „ţara-mamă“ este cea care insistă că toate cazurile sunt unice (Rusia referitor la Cecenia, Georgia referitor la Osetia de Sud şi Abhazia), în timp ce micile naţiuni cer să fie tratate la fel ca acelea care şi-au dobândit libertatea. Aceasta este o chestiune de importanţă majoră pentru Rusia, un stat multinaţional fără seamăn, unde coexistă zeci de naţionalităţi, fiecare cu un grad mai mic sau mai mare de autonomie şi în care Kremlinul are o teamă patologică de posibilitatea ca statul să se dezintegreze dacă oricare dintre aceste naţiuni îşi dobândeşte independenţa.
Lucrarea de faţă este o incursiune în ceea ce s-a întâmplat în ultimul deceniu, de la războiul din Cecenia şi haosul produs de incidentele teroriste petrecute în Rusia, la scurtul război dintre Rusia şi Georgia din 2008. De regulă, niciuna dintre tabere nu are „dreptate“ în oricare dintre aceste conflicte şi ar fi simplist să pretindem contrariul – la fel cum simplist ar fi să pretindem că decizia Occidentului de a recunoaşte Kosovo şi aceea a NATO de a include pe viitor Georgia şi Ucraina nu au influenţat în niciun fel relaţiile dintre Rusia şi statele vecine. Impresiile corecte sau greşite ale fiecărei tabere în parte legate de intenţiile celeilalte joacă adesea un rol mult mai mare – şi uneori chiar mai dăunător – decât realitatea efectivă.
Aceasta este a treia carte a mea despre Rusia şi sunt conştient de aroganţa de care aş putea da dovadă pretinzând că înţeleg, în calitatea mea de străin, acest stat extrem de complicat. Serghei Karaganov, expert de origine rusă pe probleme politice, scria despre „sentimentele de indignare şi respingere pe care le simţim noi, ruşii, când citim afirmaţii neplăcute despre ţara noastră scrise de nişte străini“. Există multe chestiuni neplăcute în lumea politică rusească din zilele noastre şi merită să se scrie despre ele. Rusia este uneori cel mai mare duşman al său, văzând intenţii rele acolo unde nu există şi temându-se, mai degrabă, de răspândirea democraţiei, în loc să o întâmpine cu bucurie. Dar nici Occidentul nu reuşeşte să înţeleagă mecanismele existente în Rusia sau să o trateze cu respectul cuvenit unui stat ce îşi doreşte să facă parte din comunitatea internaţională şi nu să fie ostracizat.
*
* *
Ideea de a scrie această carte a pornit, în parte, de la munca desfăşurată în calitate de consultant-şef pentru un documentar BBC în patru părţi, intitulat „Putin, Rusia şi Occidentul“ şi realizat de compania de producţie Brook Lapping. Am adunat, aşadar, pentru aceste episoade, sute de ore de interviuri luate unor oficiali de rang înalt nu numai în Rusia, ci şi în SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Ucraina şi Georgia. Aceste interviuri inedite aruncă o lumină nouă asupra multora dintre evenimentele la care se face referire şi stau la baza prezentei lucrări.
M-am mai inspirat, de asemenea, în special pentru Capitolul 9, şi din experienţele personale rezultate în urma celor trei ani în care am fost consilier pe lângă purtătorul de cuvânt al preşedintelui Putin, Dmitri Peskov. În 2006, atunci când Kremlinul a hotărât să angajeze o companie de relaţii publice, Ketchum, din New York, şi partenerul său, GPlus, cu sediul la Bruxelles, m-am văzut pus în situaţia de a face un ocol neaşteptat de la cariera mea de jurnalist. Nici Ketchum şi nici GPlus nu aveau niciun angajat care să aibă prea multe cunoştinţe despre Rusia, aşa că s-au trezit brusc că au nevoie de un om şi mi-au oferit mie postul. După ce mă ocupasem timp de opt ani de Uniunea Europeană, ideea de a mă arunca din nou în chestiunile legate de Rusia mi s-a părut o provocare. La urma urmei, cea mai mare parte a carierei mele s-a desfăşurat în jurul acestui stat: am studiat şi predat limba rusă, am lucrat ca translator la Moscova şi pentru Serviciul de Monitorizare al BBC, am fost corespondent la Moscova al publicaţiei Sunday Times şi ulterior al BBC.
A existat şi un moment mai incitant din biografia mea care a făcut ca oferta să pară cu atât mai tentantă. În 1989, pe când Putin era spion KGB la Dresda, şefii săi m-au expulzat din Moscova ca răspuns la acţiunea expulzării spionilor sovietici de către Margaret Thatcher. Eram, pe atunci, corespondent al Sunday Times şi am fost unul dintre cei trei jurnalişti şi opt diplomaţi daţi afară în ultimul mare scandal de spionaj din Războiul Rece. Ce ironie, aşadar, să mă întorc la Moscova în calitate de consilier al lui Putin! Am acceptat propunerea şi am devenit consultant în relaţii publice la Kremlin, cu sediul la Bruxelles, având sarcina să mă deplasez periodic la Moscova. Făceam parte dintr-o echipă internaţională de circa 20-30 de oameni, dar eram singurul consultant cu normă întreagă. Am ajuns să-l cunosc foarte bine pe Peskov şi echipa sa şi, deşi au ţinut mereu garda sus, ajunsesem să fiu atât de apropiat de culoarele puterii, cât ar fi putut fi un străin în acei ani. Observaţiile mele constituie baza multora dintre relatările despre perioada anilor 2006-2009.
Principalul nostru obiectiv în calitate de consilieri de relaţii publice la Kremlin era să-i convingem să se deschidă în faţa presei, bazându-ne pe premisa relativ evidentă conform căreia, cu cât vorbeşti mai mult, cu atât opiniile tale vor fi auzite. Clasa politică rusă s-a dovedit a fi deosebit de reticentă la această idee şi a rămas aşa mult timp după ce am părăsit domeniul relaţiilor publice, întorcându-mă la jurnalism, fapt pe care l-am descoperit în timp ce lucram la seria de documentare pentru BBC. Era extraordinar de greu să-i conving pe politicienii ruşi de rang înalt să acorde interviuri şi câteva personaje-cheie chiar au refuzat cu desăvârşire. Alţii au fost de acord, dar doar după ce ne-am lovit luni bune de subordonaţii lor extrem de refractari şi cărora părea să le fie teamă până şi să ne trimită cererea mai departe. Purtătoarea de cuvânt a preşedintelui Medvedev, Natalia Timakova, a refuzat din start chiar să discute cu noi. În mod ironic, fusese mai uşor să obţin acces la rangurile superioare ale Kremlinului în ultimii ani ai comunismului, pe când lucram la seria The Second Russian Revolution pentru BBC, decât acum. Sarcina noastră a devenit şi mai grea pe măsură ce incertitudinile politice îşi făceau simţită prezenţa, în anul premergător alegerilor prezidenţiale din 2012. Întreaga administraţie era în aşteptare, întrucât Putin şi preşedintele său, Dmitri Medvedev, refuzau să dezvăluie care dintre ei va candida din nou la postul de preşedinte. Brusc, ne-am trezit că ne erau refuzate interviurile promise anterior. Devenise clar că politicienii şi funcţionarii erau precauţi şi nu îndrăzneau să-şi rişte poziţiile într-un climat atât de schimbător.
Cu toate acestea, am reuşit să intervievăm mai bine de o sută de persoane, printre care şefi de guvern, miniştri de externe şi consilieri importanţi din opt ţări diferite.
Din volumul în pregătire la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
